Shares

Întâmplarea a făcut ca ziua de 6 mai 2010 să mă prindă în Basarabia. Pentru mulţi, această zi nu spune mare lucru, dar pentru sute de mii de oameni, 1,2 milioane după unele estimări, 6 mai 1990 a fost o zi de referinţă în istoria României Mari.

Atunci, a fost Podul de Flori de peste Prut, ziua în care cortina de fier dintre URSS şi România a căzut, iar românii despărţiţi vremelnic s-au putut revedea. A fost o emulaţie deosebită, iar imaginile de atunci vorbesc de la sine despre modul în care românii din stânga şi dreapta Prutului au reacţionat.

La 20 de ani de la acel eveniment deosebit, sârma ghimpată de pe Prut a fost dată jos, dar între timp pare să se ridice o nouă cortină între cele două ţinuturi.

Presa de la Chişinău a vorbit mai pe scurt sau mai pe larg despre acest eveniment, iar în România abia s-a amintit despre un subiect mereu actual.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=tAODHRo2WrQ[/youtube]

„Literatura şi Arta”, săptămânal al scriitorilor din Republica Moldova, a vorbit cel mai mult despre Podul de Flori din 6 mai 1990, dar şi ce a rămas din el după 20 de ani. Poetul Constantin Marafet, de loc din Râmnicu Sărat, sintetizează ce s-a întâmplat în aceşti ani: „Prutul gemea sub chiotul de libertate a celor prezenţi, ne privea direct în ochi, avea ochi umezi şi mari. Atunci eu am vorbit cu Prutul. Toţi am jurat că ne vom întoarce. Nu ne-am mai întors, niciunul. Podul de flori a fost dărâmat, închis, torturat şi uitat”.

Şi pentru Nicolae Dabija, personalitate marcantă a vieţii culturale de peste Prut, 6 mai 1990 s-a stins. „La 6 mai a avut loc primul Pod de Flori. Moscova se speriase de amploarea acelei acţiuni. La următoarele Poduri de Flori, un tânăr cu barbă abia mijită făcea zarvă la şedinţele Frontului Popular din Chişinău că <Podurile de Flori trebuie boicotate>, pentru că <noi vrem Unire, nu Poduri de Flori>. Acesta îşi găsise susţinători dincoace de Prut, care afirmau la televizor şi în presă că nu de Poduri de Flori avem nevoie, ci de cât mai multe Poduri de Piatră (care însă n-au mai fost construite). Era diversioniştilor începuse. Şi ea, din păcate, continuă. E cel mai greu să loveşti într-o iniţiativă care nu-ţi aparţine. E mult mai greu să realizezi nişte idei şi să le faci să existe în timp. Până la urmă, unicul pod durabil, edificat între noi şi noi în ultimii 20 de ani, rămâne a fi Podul de Flori. Pe el mai trec dintr-o parte a Prutului în cealaltă visurile şi dorurile noastre, fără să se scufunde. Ele nu au nevoie de vize şi nici nu întreabă de grăniceri de câte ori pe zi au dreptul să traverseze Prutul, acest râu al lacrimilor şi al nădejdilor noastre. Pe acest Pod de Flori a păşit Basarabia spre România, şi România către Basarabia. De 20 de ani acesta e unicul care leagă cu adevărat cele două maluri de râu”, scrie Nicolae Dabija.

Din Podul de Flori de pe 6 mai 1990 a rămas melodia lui Gheorghe Ţopa, intitulată sugestiv „Daţi-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut”, înregistrată cu doar 2-3 luni înainte de istoricul eveniment.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=EvNkmeay6oM[/youtube]

În ediţia din 6 mai 2010 a ziarului „Timpul”, articolul de deschidere este „Podul de Flori”, iar o remarcă a scriitorului Andrei Strâmbeanu pare să capete conotaţii tot mai profunde în vremurile noastre. „Pentru mine, Prutul era mai lat decât Oceanul Atlantic”, spune Strâmbeanu. Timpul, doar timpul, va demonstra dacă malurile Prutului se vor regăsi împreună ori dacă distanţa va creşte.