Politicieni în răspăr

Adio, cimpanzei politici!

Pentru că am de scris câteva cărţi şi de lucrat şi mai multe, am să-i abandonez pe cimpanzeii politici.

Nu de tot, dar n-am să mai scriu despre ei cu periodicitate, pentru că nu merită să le dăm atâta atenţie. Voi reveni, probabil, aici sau în alt spaţiu publicistic, doar atunci când cimpanzeii se vor obrăznici prea tare.

Retrăgându-mă, din  nevoie de timp, regret doar că n-o să-i mai înfurii pe fraierii, care, din anonimatul lor parşiv, spumegă balele prostiei lor înnăscute şi ultimative. Am plăcerea asta sadică de a-i înfuria, premeditat, pe proşti, dar mă văd obligat să renunţ la ea.

Celor care mă şi înţeleg, chiar dacă îmi sunt ostili adesea, ţin să le aduc un omagiu, închinându-le o parte din sufletul meu, partea pe care şi eu am ignorat-o mult prea multă vreme:

Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

Mi se desface cobza grea în ierburi

decapitând şi-ngenunchind înfrântă,

ţărâna are gura-nsângerată

şi fulgeră cuvintele, şi cântă;

până la tălpi mă-ncenuşez albastru

amanetând în veac singurătate

şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna

cât încă-mi reazăm tâmplele pe coate;

femei schiţate pe un zid de cretă

m-ademenesc năprasnic şi m-alungă,

pe bulevardul care nu mă-ncape

câte-o iubire leneşă mă-ndungă

şi-mi neguţez cuminte tinereţea

prin pieţele cu rame cenuşii,

încă mai ard dezlănţui pândarii

prin vulpile de bitum şi prin vii;

femei subţiri cu gura ca o crimă

pe un tăiş sau pe un plumb fierbinte

îmi riscă la ruletă tinereţea

furată violent dintre cuvinte,

nu protestez timid în piaţa mare,

ci îmi dărâm genunchii într-un număr,

sunt o fiară parcă hăituită

cu-o unghie de plumb înfiptă-n umăr;

nu mai ucid provincial amante,

nu mai vânez ninsori pentru ospeţe,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie din scurta-mi tinereţe

şi-ncenuşat şi parcă fără mine

dau filele absente mai departe,

pot să-mi păstrez nesăbuita-mi vârstă

doar cetluind-o singular pe moarte;

n-am idealuri, gândului i-i reazăm

un pat închiriat şi o planetă,

în mersul ei rotund numai cuvântul

mă tânguie-mpuşcat şi mă regretă;

nu m-acuzaţi de pesimism, prieteni,

un luptător s-a prăbuşit înfrânt,

decapitat frumos cu buza ierbii

şi-ascultă poeziile-n pământ

şi mă mai dor poemele nescrise

din tălpile desculţe până-n creştet,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie cu fier îngust şi veşted

ca să rămân încă o vreme tânăr,

străfulgerat de linişte şi dor,

ca să vă strig târziu, la miezul nopţii:

Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

Căci te-am trăit mai mult decât credinţă

 

Am existat, am făptuit păcate,

am aruncat mereu cu barda-n cer,

dar nu regret, mi le asum pe toate

şi le socot un fel de giuvaer,

o amuletă, un stigmat anume,

pe care-l port înfiorat în piept

când trufaş calc pe ierbile din lume

să fiu bătut cu pietre pe nedrept;

când am greşit, m-am pedepsit pe mine

şi-am ispăşit nefericit de mult,

deci nu mă tem de judecăţi divine

şi, chiar dacă nu vreau să te insult,

ia seama, Doamne, voi sosi îndată,

cu demnitatea mea de muritor

cerându-ţi să decizi dacă-mi eşti tată

sau doar înstrăinat judecător,

nu-mi cere, deci, să cad în umilinţă,

să ling pe trepte, chiar dacă sunt sfinte,

căci te-am trăit mai mult decât credinţă

drept suflet răstignit peste cuvinte!

Prin univers, de-a pururi răpusă

S-a dus şi umbra zilei care-a fost

şi s-a pierdut în beznele finale,

o nouă zi nici nu-şi mai are rost,

în van o cheamă buciumul cu jale,

în gol cad frunze galbene, uscate

de parcă cerul lunecă în gol

şi moare ce a fost eternitate

prin ce-i numai vremelnic rostogol

şi nu-mi mai amintesc de ziua dusă

şi nu-mi mai pasă că s-a şi pierdut,

prin univers, de-a pururea răpusă,

mai rătăceşte ziua de-nceput

ca o scânteie cosmică, deplină

de ardere flămândă pe vecii,

ca roua de sub brume prin grădină,

ca pustiirea iernilor pustii;

şi se-nvelesc omături ireale

în viscol potolit şi în îngheţ

când înţeleg că nu există cale,

că totu-i fără rost şi fără preţ,

că, rătăcit într-un amurg anost,

numai îngheţul sufletul îmi scurmă:

s-a dus şi umbra zilei care-a fost

şi s-a pierdut în beznele din urmă.

În timpul meu urât, primejdios

 

Am întâlnit vreo câţiva mucenici

care-au trăit frumos pentru frumos

şi i-am chemat cu disperare-aici,

în timpul meu urât, primejdios,

ba încropisem chiar şi nişte trepte

să ţină loc de templu şi altar

sub streaşina pădurii înţelepte,

la rădăcina sfântului stejar;

dar n-au venit, n-aveam lumini aprinse

şi nu ne adunasem împrejur,

ci culegeam din stelele prelinse

nectarul galaxiilor cel pur

şi ne-ndopam cu grabă de furnici

nepăsători din cosmicul prinos,

am întâlnit, odată, mucenici,

dar s-au jertfit frumos pentru frumos.

Vagi spulberări de paşi pe lângă ape

 

Izvoarele, icoane ancestrale

şi întrupări de calmă veşnicie

se caută, se află, se adună

în linişte deplină şi târzie,

în valul spumegat al mării aspre

de dincolo de cele trecătoare

şi-n cerul larg, pe care trec corăbii

cu licărul discret de lumânare;

bătrâne Lao, prundul îţi păstrează

vagi spulberări de paşi pe lângă ape

ce încă rătăcesc spre prea departe,

spre nicăieri şi înspre prea aproape,

iar lângă maluri sălciile plecate

măsoară universul ce se frânge

şi ia contur de apă-n fremătarea

izvoarelor ce ne tot urcă-n sânge.

În grinda casei se arată semne

 

Vin sărbători şi risipesc speranţă,

ca lupii-nfometaţi vin sărbători

şi hărtănesc omătul de pe clanţă,

iar cerul geme lung din căpriori

şi e frumos în clipa chinuită

cu aspre-mpodobiri sărbătoreşti,

iar vremuirea pare-n loc oprită

ca să pândească-n tihnă la fereşti

şi amiroase-n jur a pâine coaptă

şi clopoţeii cântă în extaz

şi din înalt s-a fost desprins o şoaptă

şi lunecă subţire pe obraz

şi-i veşnicie în tării surpate

încât nu mai contează că-ndărăt

zac florile şi frunzele uscate

sub giulgiul încleştatului omăt,

aprinse-s candelabrele solemne

deasupra lumii prinse-n sărbătoare

şi-n grinda casei se arată semne

şi-n cer e o ciudată-nfrigurare

şi-o cosmică pe veci intoleranţă

ce se întrupă iarăşi în ninsori,

vin sărbători şi risipesc speranţă,

ca lupii-nfometaţi vin sărbători.

Şi a durut, şi n-a durut, şi-a fost

 

Când m-am desprins din stelele de sus

şi am ţipat şi am rostit cuvinte,

purtam stigmatul blândului Iisus,

dar nu m-am priceput să iau aminte;

păşeam încet şi-n jur erau fiare

şi mi-au crescut şi ghearele, şi dinţii,

încă purtam stigmatele stelare

dincolo de oblonul greu al minţii;

mă rătăceam şi nu ştiam că-mi pasă

orbecăind de-a lungul şi de-a latul,

era în jur o goană furioasă

în care dispăru pe veci stigmatul,

iar scara lungă, rezemată-n cer,

căzu cu dâră ca o stea pribeagă

când am uitat că-s condamnat să sper,

că-s sorocit să-mi fie lumea dragă,

iar eu uram cu sângele aprins

orbecăirea asta inutilă,

deasupra cerul cu lumină nins

mi se părea o glumă infantilă

şi-am aruncat, atunci, cu barda-n el

ca să îi scutur fructele de sus

şi-a nins, atunci, cu cioburi de oţel

peste ce-a fost stigmatul lui Iisus

şi a durut, şi n-a durut, şi-a fost

deasupra lumii lacomă de sine

o rugăciune tot mai fără rost,

şoptită de mulţimea de destine

ce s-au desprins şi se desprind mereu

din prea aproape şi din prea departe

ca să păşească înspre Dumnezeu,

dar rătăcindu-şi calea înspre moarte;

deja-s cenuşă, iarbă încolţind

şi nu îmi fac iluzii că aş fi

cuvintele în iureş şi-n colind

care deschid ferestrele spre zi,

deja-s ce-am fost şi nu mai sunt nimic

în ceasul nopţii mele ostenit

când înspre cer condeiul îmi ridic

şi mă dărâm în pagină. Sfârşit.

În iarna fără nume

 

Mă-nfăşuram în viscoliri pribege

ademenit de aspre viscoliri,

prin sat plângeau doar candeli de aramă

la căpătâiul tinerilor miri,

iar albul frământat de-un neastâmpăr

al cerului pitit pe sub ninsori

tăiase cale trainică spre stele

ce atârnau frumos de căpriori;

şi mirosea a busuioc prin sate

şi-a pâine coaptă-n ţesturi mirosea,

era atât de cald şi-atât de intim

în risipiri sălbatice de nea

încât am râs şi parcă-am dat şi chiot

să-mi înflorească stelele pe faţă

când acceptam cu-atâta bucurie

osânda mea vremelnică la viaţă,

fără să ştiu cu-ntreaga mea fiinţă

că voi păşi mereu întru osândă

fără să văd cum în lumina zilei

stau monştrii întâmplărilor la pândă,

fără s-aud prin freamătul subţire

al zilelor ce vin aşa firesc

că mirii poartă candeli lângă creştet,

că mă tot sting când pare că trăiesc,

că din ninsori se tot desprind şi cad

doar stele-ndatorând mereu cu moarte,

în vreme ce această irosire

se lasă-ncătuşată într-o carte

cu file repezi, cu luciri de-o clipă,

cu litere stinghere, ireale;

ninge superb în iarna fără nume

în care am păşit încet pe cale.

 

Precum într-o armură-nsângerată

 

Ca un desiş de târşuri încâlcit

istoria îmi sfârteca prin carne,

deasupra zodii tot mai ostenite

aceeaşi beznă o purtau în coarne

şi-n întuneric firave făpturi

desprinse dintr-o cosmică ruptură

ademeneau lăuntrice speranţe

şi le punea pecete peste gură

visând să-şi facă sufletul armură,

să-şi învelească trupurile-n el,

să-şi bandajeze rănile cu suflet

în ne-nţelesul, cosmicul măcel

atât de vag schiţat în depărtare

pe zarea cu amurguri scăpătată

care-nveşmântă trupurile-n suflet

precum într-o armură-nsângerată.

Cu trup de şarpe în conturul gheţii

 

Era un şarpe încrustat pe cer

cu colţi înfipţi în nordicele spaţii

ce şuiera cu viscoliri abrupte

cătuşe de îngheţ pe generaţii

şi-l tot vedeam cu botul lui de lup

amuşinând doar nordice stihii

şi sfârtecând, iar sângele curgea

ninsoare peste zările pustii;

se pustia pădurea sub îngheţ

şi se pitea, se gârbovea sub nea,

pândind dragonul cerului înalt

şi numărându-l calmă stea cu stea,

iar toţi ai mei se transformau în lupi

cu trup de şarpe ca să-i port în sânge

spre sângele urmaşilor plăpând,

pe care-l simt lăuntric cum mă strânge.

Doar umiliri târâşe de fiară

 

Ai fost şi şef de triburi, şi şaman,

şi lupul haitei mursecându-i frici,

iar oameni-ţi jertfiră câte-un an

sau câte-un veac din veacurile mici

mereu înspăimântaţi de veşnicie,

de ce nu e, dar şi-ar dori să fie;

te-au tot păstrat drept lupul sângeros,

drept frică îndelungă şi povară

şi, uneori, ţi-au mai adus prinos

doar umiliri târâşe de fiară,

doar flagelări de cosmică fiinţă

mereu în prăbuşire prin credinţă;

înstrăinate-s dragostea, lumina,

dar şi trăirea lor în demnitate,

deasupra lumii plumb apasă vina

şi ispăşiri păgâne de păcate,

de-aceea risc pedeapsă de rebel

şi te trăiesc, de-o viaţă, dar altfel.

Iar eu aştept un vifor frământat

 

De-aici atâtea drumuri se desfac

şi năvălesc în iureş spre lumină,

din rădăcina sfântului copac

ce doar cu drumuri zării se închină,

iar eu aştept un vifor frământat

să mă desprindă lacom, să mă ducă

pe drumul lui de lege şi păcat

până în zare sau doar cât apucă;

am ostenit să tot atârn de ramuri,

să fiu o frunză fremătând cuminte,

să macin seve-n cosmice bairamuri

când, căzătoare, stelele-s morminte,

când toate-mi sunt şi nu-mi mai sunt pe plac

în liniştea de-a pururi deplină

din care-atâtea drumuri se desfac

şi năvălesc în iureş spre lumină.

Iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi

 

Culegătorul de zâmbete s-a ivit în oraş,

îşi făcuse din cer o desagă subţire,

fulguise o iarnă cam anemic şi laş

doar atât încât urmele lui să le-nşire,

iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi

de zâmbete, de speranţă şi viaţă,

eram siguri de noi, hibernând fericiţi

sub cătuşa aceea de pustiuri şi gheaţă,

va veni primăvara, ne doream în ascuns,

vor înmuguri zâmbete noi şi tenace;

era frig prin oraş, ceţuri reci ne-au străpuns

până în suflete cu o ură rapace,

iar dincolo de noi primăvara pândea

ca o boare anume dinspre tainice şoapte;

ca un licăr prelins dintr-o umedă stea

culegătorul de zâmbete s-a fost stins. Şi e noapte.

În depărtări de-a pururi astrale

 

Cândva s-a scris cu degetul pe cer,

încă mai văd cum se preling cuvinte

ca sângele rănitului mister

chaldeic spre aducere aminte,

dar e târziu în noi şi e uitare

şi sufletul şi-n prunc a-mbătrânit,

s-a pustiit de semne de-ntrebare

şi de speranţe vii s-a pustiit,

iar cerul curge proaspăt şi curat

peste pietrişuri care-i ies în cale

apa şoptind un alfabet uitat

în depărtări de-a pururea astrale

şi îmi rămâne sufletul stingher

de parcă s-ar topi şi s-ar dezminte,

cândva s-a scris cu degetul pe cer,

încă mai văd cum se preling cuvinte…

În final, doar pădurile tuturor ne rămân

 

Lada cu zestre-i acoperită cu colbul uitării.

Îi şterg colbul cu sufletul. Ca-ntr-o naştere nouă.

Lacătul nu-l mai descui. Calc pe marginea zării

coborâşul ursit. Şi e noapte. Şi plouă.

Hei, nu plângeţi!, le strig doar pădurilor mele.

În final, doar pădurile tuturor ne rămân.

Pe lada cu zestre picură colburi mai grele.

Nu există memorie. E târziu şi-l îngân.

Ci doar clipita, pururi drept coasă

 

Cobzar pribeag, tristeţea nu există,

ci numai neputinţa ca o coasă

desprinsă din clipita ce persistă

în repetare leneşă, vâscoasă,

şi nu există suferinţi şi jale,

ci numai renunţări şi laşitate

drept jalonări în calea fără cale

înspre hotare pururi depărtate,

iar cântul tău, cu resemnări sublime,

precum un astru s-a topit pe lume

şi a aprins făcliile-n mulţime

de parcă-ar vrea să sprijine, să-ndrume

desferecarea paşilor, cadenţa

mişcării aparente şi confuze

şi, când înstrăinată-i simt prezenţa,

sunt zborul unei biete buburuze

fixat pe cer cu grabă optimistă,

iar cerului de zboruri nu-i mai pasă,

cobzar pribeag, căci cerul nu există,

ci doar clipita, pururea drept coasă.

Toţi cântam din lăutele sfinte

 

Mi-am regăsit sufletul greu ca o cremene.

Cosaşii cântau când puneam pe cântare

stelele umede, luminile gemene

din cea mai lăuntrică îndepărtare.

Iar timpul, o coasă, şuiera viscoliri

secerând, secerând cu o grabă nebună.

Aveam mulţi prieteni deveniţi amintiri.

Deveneam amintiri împreună.

Şi cântam. Toţi cântam din lăutele sfinte

de parcă din cântec ne-am fi născut.

Mi-am regăsit sufletul. Păşea pe morminte.

Păşeau şi mormintele peste trecut.

Mi-au rămas o puzderie de caiete, în care am tot încercat să mă mărturisesc şi să vă mărturisesc, de-a lungul timpului, dar din care n-am avut vreme să culeg textele. Spre paginile acelea, ale mele şi ale altora, ar trebui să mă îndrept şi să mă şi mut acolo ca într-o împăcare a eului cu sinele. Probabil că asta am să şi fac.

Articole asemănătoare

14 Comentarii

  1. Decât sa bateţi toba ,sa cântaţi din drâmbă inhămat la săniuţa vremelnicilor ocupanţi ai scaunelor puterii mai degrabă publicati literatură,cum văd ca incercaţi in acest mesaj de adio de pe uliţa înfundată pe care aţi intrat nesilit de nimeni,că vorba aia: Cimpanzeii ca cimpanzeii, da’ gorilele?? Sau este suficient sa se imbrace in costum popular,în bundiţa cu jder din garderoba Consiliului Judeţean,ca să pară de-ai nostri ?
    Marii oameni politici Gheorghe Flutur si emulul său Dragoş Juravle vor vărsa ,desigur,o lacrimă de recunoştinţa pe postările dvs. din care au aflat si ei cu surprindere ce destepţi,ce patrioţi,ce mari politicieni sunt.
    In rest,de la proşti,numai de bine.

  2. Fii amabil si nu folosi pseudonimul meu; despre „scandalul sexual” din PNl Suceava, ce sa zic: in fiecare zi esti vorba-aia-in-gura de catre astia de la putere (e ceva ce rimeaza cu UE,daca nu te-ai prins) si tu nu mai poti ca o basarabeanca frumusica arata si ea ce are… Pai ce sa exporte si ele? Vezi pe la Botosani,un caz asemanator de export spre Grecia.

  3. Kukule mă dezamăgeşti. Adică paraşutele din PDL sunt de cacao şi cele din penele sunt tinere speranţe ale politicii româneşti? Dacă alianţa dintre PNL PSD şi PC îl va trimite la Sv pe Băişanu să candideze împotriva lui Lungu, îmi voi anula votul şi la CJ şi la Primărie. Cât despre partea de frumuseţe, hai să fim serioşi. Ştiţi ce surprinde? Faptul că Băişanu a strâns lângă dânsul o maldavancă, despre care nici nu avem cunoţtinţă dacă are cetăţenie română, ştiindu-se că el are boală pe maldavani şi nu de multe ori îi umileşte pe la cursuri.

  4. kuku-le,pseudonimul tau este”KUKU”si atat.PUNCT.kuku444444(ADICA CEVA CU SASE DE PATRU ESTE ALTCEVA)si ciocu tau de mic politruc ce macane glorios in spatele lasitatii eroice a unui pseudonim sa nu mai rascoleasca prin balega magarilor de pe imas,

  5. Hai sa fim seriosi,liberalii nu sunt chiar asa prosti incat sa iasa cu Baisanu la alegeri iar maldavanca este picata ca musca-n lapte… Ce figura face biata prin comparatie cu marea kurvasarie nationala si cu madam Udrea.ca matroana? Se poate lua plasa usor,in acest moment refrenul pedele este: „toti suntem la fel,noi cu voi,voi cu noi,ori vreti ori nu vreti!” Ori,daca esti atent,poti vedea ca nu sunt chiar toti la fel. Baisanu e doar material didactic…

  6. Sigur ca,acuma ca te-ai delimitat,ai tot dreptul sa rascolesti in zona preferata,a balegii magarilor de pe imas – poti fi sigur de exclusivitate.
    Despre alte chestiuni mai vorbim.

  7. Eu ţi-am mai spus, în afară de Graur, orice altă propunere a alianţei psd pnl pc, nu va aduna mai mult de 15 la sută în sv

  8. Este corect,numai ca se mănâncă intre ei – cu 15% sunt,vorba aia,reusiţi fara loc,tre’ sa-si pregateasca fiecare valiza de lemn si costumul in dungi,la „deux pieces”. Acuma incep sa se puna la cale intelegerile pe sub masă care si-au dovedit eficienţa la precedentele alegeri. Acuma se stabilesc bărcile de părăsit,cele grupate câte două spre a se sta cu curu-n ele,etc.La astea sunt buni Băişanu ,Mârza si Flutur, anumite organe si foste organe… Niste chestii de ramâi mut(escu) !

  9. Dacă se dorea un contracandidat pentru colhoznicul de la Salcea, aceasta avea să iasă în foecare zi să-i dea în cap. Acum e târziu şi popândăi ca Donţu sau Verginel sunt de decor

  10. Nu e târziu,e numa’ bun,ca românu are minte scurtă… Dar e adevarat ca liderii inca neuniti in alianţa – la Suceava – se complac intr-o postura defetistă,adica il lasa pe Flutur să conducă dansul că,deh,are profesor bun – el dă tema si ăstia sar ca ţărcile si ciripesc ca vrăbiile pe tema dată: „…vai da’ cum e posibil; va arătăm noi vouă ,dacă ne permiteţi; ba pe-a mamii dumneavoastră; nu ne mai jucăm cu voi,etc.”
    Nici o tema majoră nu a fost scoasă pe piaţă,nici o iniţiativa valabilă,cu valoare de sulă-n coaste,nu a fost scoasă la interval la Suceava de catre opoziţie.
    Poate că asta este si valoarea consultanţei pe care o au aceşti lideri locali,ca vorba aia, ce bagi aia scoţi,cum ar zice un cunoscut sef de stat care este tobă de Google.

  11. Cred ca si acest individ este un maimutoi care l a cam kk t pe dl Flutur cu ceva ani in urma! Sau poate …nu

Back to top button