Adio, cimpanzei politici!

Pentru că am de scris câteva cărţi şi de lucrat şi mai multe, am să-i abandonez pe cimpanzeii politici.
Nu de tot, dar n-am să mai scriu despre ei cu periodicitate, pentru că nu merită să le dăm atâta atenţie. Voi reveni, probabil, aici sau în alt spaţiu publicistic, doar atunci când cimpanzeii se vor obrăznici prea tare.
Retrăgându-mă, din nevoie de timp, regret doar că n-o să-i mai înfurii pe fraierii, care, din anonimatul lor parşiv, spumegă balele prostiei lor înnăscute şi ultimative. Am plăcerea asta sadică de a-i înfuria, premeditat, pe proşti, dar mă văd obligat să renunţ la ea.
Celor care mă şi înţeleg, chiar dacă îmi sunt ostili adesea, ţin să le aduc un omagiu, închinându-le o parte din sufletul meu, partea pe care şi eu am ignorat-o mult prea multă vreme:
Opriţi planeta, eu vreau să cobor!
Mi se desface cobza grea în ierburi
decapitând şi-ngenunchind înfrântă,
ţărâna are gura-nsângerată
şi fulgeră cuvintele, şi cântă;
până la tălpi mă-ncenuşez albastru
amanetând în veac singurătate
şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna
cât încă-mi reazăm tâmplele pe coate;
femei schiţate pe un zid de cretă
m-ademenesc năprasnic şi m-alungă,
pe bulevardul care nu mă-ncape
câte-o iubire leneşă mă-ndungă
şi-mi neguţez cuminte tinereţea
prin pieţele cu rame cenuşii,
încă mai ard dezlănţui pândarii
prin vulpile de bitum şi prin vii;
femei subţiri cu gura ca o crimă
pe un tăiş sau pe un plumb fierbinte
îmi riscă la ruletă tinereţea
furată violent dintre cuvinte,
nu protestez timid în piaţa mare,
ci îmi dărâm genunchii într-un număr,
sunt o fiară parcă hăituită
cu-o unghie de plumb înfiptă-n umăr;
nu mai ucid provincial amante,
nu mai vânez ninsori pentru ospeţe,
în abatorul mondial, prieteni,
se junghie din scurta-mi tinereţe
şi-ncenuşat şi parcă fără mine
dau filele absente mai departe,
pot să-mi păstrez nesăbuita-mi vârstă
doar cetluind-o singular pe moarte;
n-am idealuri, gândului i-i reazăm
un pat închiriat şi o planetă,
în mersul ei rotund numai cuvântul
mă tânguie-mpuşcat şi mă regretă;
nu m-acuzaţi de pesimism, prieteni,
un luptător s-a prăbuşit înfrânt,
decapitat frumos cu buza ierbii
şi-ascultă poeziile-n pământ
şi mă mai dor poemele nescrise
din tălpile desculţe până-n creştet,
în abatorul mondial, prieteni,
se junghie cu fier îngust şi veşted
ca să rămân încă o vreme tânăr,
străfulgerat de linişte şi dor,
ca să vă strig târziu, la miezul nopţii:
Opriţi planeta, eu vreau să cobor!
Căci te-am trăit mai mult decât credinţă
Am existat, am făptuit păcate,
am aruncat mereu cu barda-n cer,
dar nu regret, mi le asum pe toate
şi le socot un fel de giuvaer,
o amuletă, un stigmat anume,
pe care-l port înfiorat în piept
când trufaş calc pe ierbile din lume
să fiu bătut cu pietre pe nedrept;
când am greşit, m-am pedepsit pe mine
şi-am ispăşit nefericit de mult,
deci nu mă tem de judecăţi divine
şi, chiar dacă nu vreau să te insult,
ia seama, Doamne, voi sosi îndată,
cu demnitatea mea de muritor
cerându-ţi să decizi dacă-mi eşti tată
sau doar înstrăinat judecător,
nu-mi cere, deci, să cad în umilinţă,
să ling pe trepte, chiar dacă sunt sfinte,
căci te-am trăit mai mult decât credinţă
drept suflet răstignit peste cuvinte!
Prin univers, de-a pururi răpusă
S-a dus şi umbra zilei care-a fost
şi s-a pierdut în beznele finale,
o nouă zi nici nu-şi mai are rost,
în van o cheamă buciumul cu jale,
în gol cad frunze galbene, uscate
de parcă cerul lunecă în gol
şi moare ce a fost eternitate
prin ce-i numai vremelnic rostogol
şi nu-mi mai amintesc de ziua dusă
şi nu-mi mai pasă că s-a şi pierdut,
prin univers, de-a pururea răpusă,
mai rătăceşte ziua de-nceput
ca o scânteie cosmică, deplină
de ardere flămândă pe vecii,
ca roua de sub brume prin grădină,
ca pustiirea iernilor pustii;
şi se-nvelesc omături ireale
în viscol potolit şi în îngheţ
când înţeleg că nu există cale,
că totu-i fără rost şi fără preţ,
că, rătăcit într-un amurg anost,
numai îngheţul sufletul îmi scurmă:
s-a dus şi umbra zilei care-a fost
şi s-a pierdut în beznele din urmă.
În timpul meu urât, primejdios
Am întâlnit vreo câţiva mucenici
care-au trăit frumos pentru frumos
şi i-am chemat cu disperare-aici,
în timpul meu urât, primejdios,
ba încropisem chiar şi nişte trepte
să ţină loc de templu şi altar
sub streaşina pădurii înţelepte,
la rădăcina sfântului stejar;
dar n-au venit, n-aveam lumini aprinse
şi nu ne adunasem împrejur,
ci culegeam din stelele prelinse
nectarul galaxiilor cel pur
şi ne-ndopam cu grabă de furnici
nepăsători din cosmicul prinos,
am întâlnit, odată, mucenici,
dar s-au jertfit frumos pentru frumos.
Vagi spulberări de paşi pe lângă ape
Izvoarele, icoane ancestrale
şi întrupări de calmă veşnicie
se caută, se află, se adună
în linişte deplină şi târzie,
în valul spumegat al mării aspre
de dincolo de cele trecătoare
şi-n cerul larg, pe care trec corăbii
cu licărul discret de lumânare;
bătrâne Lao, prundul îţi păstrează
vagi spulberări de paşi pe lângă ape
ce încă rătăcesc spre prea departe,
spre nicăieri şi înspre prea aproape,
iar lângă maluri sălciile plecate
măsoară universul ce se frânge
şi ia contur de apă-n fremătarea
izvoarelor ce ne tot urcă-n sânge.
În grinda casei se arată semne
Vin sărbători şi risipesc speranţă,
ca lupii-nfometaţi vin sărbători
şi hărtănesc omătul de pe clanţă,
iar cerul geme lung din căpriori
şi e frumos în clipa chinuită
cu aspre-mpodobiri sărbătoreşti,
iar vremuirea pare-n loc oprită
ca să pândească-n tihnă la fereşti
şi amiroase-n jur a pâine coaptă
şi clopoţeii cântă în extaz
şi din înalt s-a fost desprins o şoaptă
şi lunecă subţire pe obraz
şi-i veşnicie în tării surpate
încât nu mai contează că-ndărăt
zac florile şi frunzele uscate
sub giulgiul încleştatului omăt,
aprinse-s candelabrele solemne
deasupra lumii prinse-n sărbătoare
şi-n grinda casei se arată semne
şi-n cer e o ciudată-nfrigurare
şi-o cosmică pe veci intoleranţă
ce se întrupă iarăşi în ninsori,
vin sărbători şi risipesc speranţă,
ca lupii-nfometaţi vin sărbători.
Şi a durut, şi n-a durut, şi-a fost
Când m-am desprins din stelele de sus
şi am ţipat şi am rostit cuvinte,
purtam stigmatul blândului Iisus,
dar nu m-am priceput să iau aminte;
păşeam încet şi-n jur erau fiare
şi mi-au crescut şi ghearele, şi dinţii,
încă purtam stigmatele stelare
dincolo de oblonul greu al minţii;
mă rătăceam şi nu ştiam că-mi pasă
orbecăind de-a lungul şi de-a latul,
era în jur o goană furioasă
în care dispăru pe veci stigmatul,
iar scara lungă, rezemată-n cer,
căzu cu dâră ca o stea pribeagă
când am uitat că-s condamnat să sper,
că-s sorocit să-mi fie lumea dragă,
iar eu uram cu sângele aprins
orbecăirea asta inutilă,
deasupra cerul cu lumină nins
mi se părea o glumă infantilă
şi-am aruncat, atunci, cu barda-n el
ca să îi scutur fructele de sus
şi-a nins, atunci, cu cioburi de oţel
peste ce-a fost stigmatul lui Iisus
şi a durut, şi n-a durut, şi-a fost
deasupra lumii lacomă de sine
o rugăciune tot mai fără rost,
şoptită de mulţimea de destine
ce s-au desprins şi se desprind mereu
din prea aproape şi din prea departe
ca să păşească înspre Dumnezeu,
dar rătăcindu-şi calea înspre moarte;
deja-s cenuşă, iarbă încolţind
şi nu îmi fac iluzii că aş fi
cuvintele în iureş şi-n colind
care deschid ferestrele spre zi,
deja-s ce-am fost şi nu mai sunt nimic
în ceasul nopţii mele ostenit
când înspre cer condeiul îmi ridic
şi mă dărâm în pagină. Sfârşit.
În iarna fără nume
Mă-nfăşuram în viscoliri pribege
ademenit de aspre viscoliri,
prin sat plângeau doar candeli de aramă
la căpătâiul tinerilor miri,
iar albul frământat de-un neastâmpăr
al cerului pitit pe sub ninsori
tăiase cale trainică spre stele
ce atârnau frumos de căpriori;
şi mirosea a busuioc prin sate
şi-a pâine coaptă-n ţesturi mirosea,
era atât de cald şi-atât de intim
în risipiri sălbatice de nea
încât am râs şi parcă-am dat şi chiot
să-mi înflorească stelele pe faţă
când acceptam cu-atâta bucurie
osânda mea vremelnică la viaţă,
fără să ştiu cu-ntreaga mea fiinţă
că voi păşi mereu întru osândă
fără să văd cum în lumina zilei
stau monştrii întâmplărilor la pândă,
fără s-aud prin freamătul subţire
al zilelor ce vin aşa firesc
că mirii poartă candeli lângă creştet,
că mă tot sting când pare că trăiesc,
că din ninsori se tot desprind şi cad
doar stele-ndatorând mereu cu moarte,
în vreme ce această irosire
se lasă-ncătuşată într-o carte
cu file repezi, cu luciri de-o clipă,
cu litere stinghere, ireale;
ninge superb în iarna fără nume
în care am păşit încet pe cale.
Precum într-o armură-nsângerată
Ca un desiş de târşuri încâlcit
istoria îmi sfârteca prin carne,
deasupra zodii tot mai ostenite
aceeaşi beznă o purtau în coarne
şi-n întuneric firave făpturi
desprinse dintr-o cosmică ruptură
ademeneau lăuntrice speranţe
şi le punea pecete peste gură
visând să-şi facă sufletul armură,
să-şi învelească trupurile-n el,
să-şi bandajeze rănile cu suflet
în ne-nţelesul, cosmicul măcel
atât de vag schiţat în depărtare
pe zarea cu amurguri scăpătată
care-nveşmântă trupurile-n suflet
precum într-o armură-nsângerată.
Cu trup de şarpe în conturul gheţii
Era un şarpe încrustat pe cer
cu colţi înfipţi în nordicele spaţii
ce şuiera cu viscoliri abrupte
cătuşe de îngheţ pe generaţii
şi-l tot vedeam cu botul lui de lup
amuşinând doar nordice stihii
şi sfârtecând, iar sângele curgea
ninsoare peste zările pustii;
se pustia pădurea sub îngheţ
şi se pitea, se gârbovea sub nea,
pândind dragonul cerului înalt
şi numărându-l calmă stea cu stea,
iar toţi ai mei se transformau în lupi
cu trup de şarpe ca să-i port în sânge
spre sângele urmaşilor plăpând,
pe care-l simt lăuntric cum mă strânge.
Doar umiliri târâşe de fiară
Ai fost şi şef de triburi, şi şaman,
şi lupul haitei mursecându-i frici,
iar oameni-ţi jertfiră câte-un an
sau câte-un veac din veacurile mici
mereu înspăimântaţi de veşnicie,
de ce nu e, dar şi-ar dori să fie;
te-au tot păstrat drept lupul sângeros,
drept frică îndelungă şi povară
şi, uneori, ţi-au mai adus prinos
doar umiliri târâşe de fiară,
doar flagelări de cosmică fiinţă
mereu în prăbuşire prin credinţă;
înstrăinate-s dragostea, lumina,
dar şi trăirea lor în demnitate,
deasupra lumii plumb apasă vina
şi ispăşiri păgâne de păcate,
de-aceea risc pedeapsă de rebel
şi te trăiesc, de-o viaţă, dar altfel.
Iar eu aştept un vifor frământat
De-aici atâtea drumuri se desfac
şi năvălesc în iureş spre lumină,
din rădăcina sfântului copac
ce doar cu drumuri zării se închină,
iar eu aştept un vifor frământat
să mă desprindă lacom, să mă ducă
pe drumul lui de lege şi păcat
până în zare sau doar cât apucă;
am ostenit să tot atârn de ramuri,
să fiu o frunză fremătând cuminte,
să macin seve-n cosmice bairamuri
când, căzătoare, stelele-s morminte,
când toate-mi sunt şi nu-mi mai sunt pe plac
în liniştea de-a pururi deplină
din care-atâtea drumuri se desfac
şi năvălesc în iureş spre lumină.
Iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi
Culegătorul de zâmbete s-a ivit în oraş,
îşi făcuse din cer o desagă subţire,
fulguise o iarnă cam anemic şi laş
doar atât încât urmele lui să le-nşire,
iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi
de zâmbete, de speranţă şi viaţă,
eram siguri de noi, hibernând fericiţi
sub cătuşa aceea de pustiuri şi gheaţă,
va veni primăvara, ne doream în ascuns,
vor înmuguri zâmbete noi şi tenace;
era frig prin oraş, ceţuri reci ne-au străpuns
până în suflete cu o ură rapace,
iar dincolo de noi primăvara pândea
ca o boare anume dinspre tainice şoapte;
ca un licăr prelins dintr-o umedă stea
culegătorul de zâmbete s-a fost stins. Şi e noapte.
În depărtări de-a pururi astrale
Cândva s-a scris cu degetul pe cer,
încă mai văd cum se preling cuvinte
ca sângele rănitului mister
chaldeic spre aducere aminte,
dar e târziu în noi şi e uitare
şi sufletul şi-n prunc a-mbătrânit,
s-a pustiit de semne de-ntrebare
şi de speranţe vii s-a pustiit,
iar cerul curge proaspăt şi curat
peste pietrişuri care-i ies în cale
apa şoptind un alfabet uitat
în depărtări de-a pururea astrale
şi îmi rămâne sufletul stingher
de parcă s-ar topi şi s-ar dezminte,
cândva s-a scris cu degetul pe cer,
încă mai văd cum se preling cuvinte…
În final, doar pădurile tuturor ne rămân
Lada cu zestre-i acoperită cu colbul uitării.
Îi şterg colbul cu sufletul. Ca-ntr-o naştere nouă.
Lacătul nu-l mai descui. Calc pe marginea zării
coborâşul ursit. Şi e noapte. Şi plouă.
Hei, nu plângeţi!, le strig doar pădurilor mele.
În final, doar pădurile tuturor ne rămân.
Pe lada cu zestre picură colburi mai grele.
Nu există memorie. E târziu şi-l îngân.
Ci doar clipita, pururi drept coasă
Cobzar pribeag, tristeţea nu există,
ci numai neputinţa ca o coasă
desprinsă din clipita ce persistă
în repetare leneşă, vâscoasă,
şi nu există suferinţi şi jale,
ci numai renunţări şi laşitate
drept jalonări în calea fără cale
înspre hotare pururi depărtate,
iar cântul tău, cu resemnări sublime,
precum un astru s-a topit pe lume
şi a aprins făcliile-n mulţime
de parcă-ar vrea să sprijine, să-ndrume
desferecarea paşilor, cadenţa
mişcării aparente şi confuze
şi, când înstrăinată-i simt prezenţa,
sunt zborul unei biete buburuze
fixat pe cer cu grabă optimistă,
iar cerului de zboruri nu-i mai pasă,
cobzar pribeag, căci cerul nu există,
ci doar clipita, pururea drept coasă.
Toţi cântam din lăutele sfinte
Mi-am regăsit sufletul greu ca o cremene.
Cosaşii cântau când puneam pe cântare
stelele umede, luminile gemene
din cea mai lăuntrică îndepărtare.
Iar timpul, o coasă, şuiera viscoliri
secerând, secerând cu o grabă nebună.
Aveam mulţi prieteni deveniţi amintiri.
Deveneam amintiri împreună.
Şi cântam. Toţi cântam din lăutele sfinte
de parcă din cântec ne-am fi născut.
Mi-am regăsit sufletul. Păşea pe morminte.
Păşeau şi mormintele peste trecut.
Mi-au rămas o puzderie de caiete, în care am tot încercat să mă mărturisesc şi să vă mărturisesc, de-a lungul timpului, dar din care n-am avut vreme să culeg textele. Spre paginile acelea, ale mele şi ale altora, ar trebui să mă îndrept şi să mă şi mut acolo ca într-o împăcare a eului cu sinele. Probabil că asta am să şi fac.
Decât sa bateţi toba ,sa cântaţi din drâmbă inhămat la săniuţa vremelnicilor ocupanţi ai scaunelor puterii mai degrabă publicati literatură,cum văd ca incercaţi in acest mesaj de adio de pe uliţa înfundată pe care aţi intrat nesilit de nimeni,că vorba aia: Cimpanzeii ca cimpanzeii, da’ gorilele?? Sau este suficient sa se imbrace in costum popular,în bundiţa cu jder din garderoba Consiliului Judeţean,ca să pară de-ai nostri ?
Marii oameni politici Gheorghe Flutur si emulul său Dragoş Juravle vor vărsa ,desigur,o lacrimă de recunoştinţa pe postările dvs. din care au aflat si ei cu surprindere ce destepţi,ce patrioţi,ce mari politicieni sunt.
In rest,de la proşti,numai de bine.
Cimpanzeii ca cimpanzeii, dar ce facem cu maimuţele politice? http://www.politicienii.ro/barfe-130.html
POLITICIENII ROMANI.RO…DESPRE SACANDALUL SEXUAL DIN PNL SUCEAVA…CITITI,MAI ALES PPRINTRE RANDURI.SPOR!
Fii amabil si nu folosi pseudonimul meu; despre „scandalul sexual” din PNl Suceava, ce sa zic: in fiecare zi esti vorba-aia-in-gura de catre astia de la putere (e ceva ce rimeaza cu UE,daca nu te-ai prins) si tu nu mai poti ca o basarabeanca frumusica arata si ea ce are… Pai ce sa exporte si ele? Vezi pe la Botosani,un caz asemanator de export spre Grecia.
Kukule mă dezamăgeşti. Adică paraşutele din PDL sunt de cacao şi cele din penele sunt tinere speranţe ale politicii româneşti? Dacă alianţa dintre PNL PSD şi PC îl va trimite la Sv pe Băişanu să candideze împotriva lui Lungu, îmi voi anula votul şi la CJ şi la Primărie. Cât despre partea de frumuseţe, hai să fim serioşi. Ştiţi ce surprinde? Faptul că Băişanu a strâns lângă dânsul o maldavancă, despre care nici nu avem cunoţtinţă dacă are cetăţenie română, ştiindu-se că el are boală pe maldavani şi nu de multe ori îi umileşte pe la cursuri.
kuku-le,pseudonimul tau este”KUKU”si atat.PUNCT.kuku444444(ADICA CEVA CU SASE DE PATRU ESTE ALTCEVA)si ciocu tau de mic politruc ce macane glorios in spatele lasitatii eroice a unui pseudonim sa nu mai rascoleasca prin balega magarilor de pe imas,
Hai sa fim seriosi,liberalii nu sunt chiar asa prosti incat sa iasa cu Baisanu la alegeri iar maldavanca este picata ca musca-n lapte… Ce figura face biata prin comparatie cu marea kurvasarie nationala si cu madam Udrea.ca matroana? Se poate lua plasa usor,in acest moment refrenul pedele este: „toti suntem la fel,noi cu voi,voi cu noi,ori vreti ori nu vreti!” Ori,daca esti atent,poti vedea ca nu sunt chiar toti la fel. Baisanu e doar material didactic…
Sigur ca,acuma ca te-ai delimitat,ai tot dreptul sa rascolesti in zona preferata,a balegii magarilor de pe imas – poti fi sigur de exclusivitate.
Despre alte chestiuni mai vorbim.
Eu ţi-am mai spus, în afară de Graur, orice altă propunere a alianţei psd pnl pc, nu va aduna mai mult de 15 la sută în sv
Este corect,numai ca se mănâncă intre ei – cu 15% sunt,vorba aia,reusiţi fara loc,tre’ sa-si pregateasca fiecare valiza de lemn si costumul in dungi,la „deux pieces”. Acuma incep sa se puna la cale intelegerile pe sub masă care si-au dovedit eficienţa la precedentele alegeri. Acuma se stabilesc bărcile de părăsit,cele grupate câte două spre a se sta cu curu-n ele,etc.La astea sunt buni Băişanu ,Mârza si Flutur, anumite organe si foste organe… Niste chestii de ramâi mut(escu) !
Dacă se dorea un contracandidat pentru colhoznicul de la Salcea, aceasta avea să iasă în foecare zi să-i dea în cap. Acum e târziu şi popândăi ca Donţu sau Verginel sunt de decor
Nu e târziu,e numa’ bun,ca românu are minte scurtă… Dar e adevarat ca liderii inca neuniti in alianţa – la Suceava – se complac intr-o postura defetistă,adica il lasa pe Flutur să conducă dansul că,deh,are profesor bun – el dă tema si ăstia sar ca ţărcile si ciripesc ca vrăbiile pe tema dată: „…vai da’ cum e posibil; va arătăm noi vouă ,dacă ne permiteţi; ba pe-a mamii dumneavoastră; nu ne mai jucăm cu voi,etc.”
Nici o tema majoră nu a fost scoasă pe piaţă,nici o iniţiativa valabilă,cu valoare de sulă-n coaste,nu a fost scoasă la interval la Suceava de catre opoziţie.
Poate că asta este si valoarea consultanţei pe care o au aceşti lideri locali,ca vorba aia, ce bagi aia scoţi,cum ar zice un cunoscut sef de stat care este tobă de Google.
kuku-le,nici prin visul tau de aur nu trecea atat adevar cat ai prins in aceste cuvinte.Bravo,kuku-le ca bine le mai spui.
Cred ca si acest individ este un maimutoi care l a cam kk t pe dl Flutur cu ceva ani in urma! Sau poate …nu