Pentru că am de scris câteva cărţi şi de lucrat şi mai multe, am să-i abandonez pe cimpanzeii politici.

Nu de tot, dar n-am să mai scriu despre ei cu periodicitate, pentru că nu merită să le dăm atâta atenţie. Voi reveni, probabil, aici sau în alt spaţiu publicistic, doar atunci când cimpanzeii se vor obrăznici prea tare.

Retrăgându-mă, din  nevoie de timp, regret doar că n-o să-i mai înfurii pe fraierii, care, din anonimatul lor parşiv, spumegă balele prostiei lor înnăscute şi ultimative. Am plăcerea asta sadică de a-i înfuria, premeditat, pe proşti, dar mă văd obligat să renunţ la ea.

Celor care mă şi înţeleg, chiar dacă îmi sunt ostili adesea, ţin să le aduc un omagiu, închinându-le o parte din sufletul meu, partea pe care şi eu am ignorat-o mult prea multă vreme:

Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

Mi se desface cobza grea în ierburi

decapitând şi-ngenunchind înfrântă,

ţărâna are gura-nsângerată

şi fulgeră cuvintele, şi cântă;

până la tălpi mă-ncenuşez albastru

amanetând în veac singurătate

şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna

cât încă-mi reazăm tâmplele pe coate;

femei schiţate pe un zid de cretă

m-ademenesc năprasnic şi m-alungă,

pe bulevardul care nu mă-ncape

câte-o iubire leneşă mă-ndungă

şi-mi neguţez cuminte tinereţea

prin pieţele cu rame cenuşii,

încă mai ard dezlănţui pândarii

prin vulpile de bitum şi prin vii;

femei subţiri cu gura ca o crimă

pe un tăiş sau pe un plumb fierbinte

îmi riscă la ruletă tinereţea

furată violent dintre cuvinte,

nu protestez timid în piaţa mare,

ci îmi dărâm genunchii într-un număr,

sunt o fiară parcă hăituită

cu-o unghie de plumb înfiptă-n umăr;

nu mai ucid provincial amante,

nu mai vânez ninsori pentru ospeţe,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie din scurta-mi tinereţe

şi-ncenuşat şi parcă fără mine

dau filele absente mai departe,

pot să-mi păstrez nesăbuita-mi vârstă

doar cetluind-o singular pe moarte;

n-am idealuri, gândului i-i reazăm

un pat închiriat şi o planetă,

în mersul ei rotund numai cuvântul

mă tânguie-mpuşcat şi mă regretă;

nu m-acuzaţi de pesimism, prieteni,

un luptător s-a prăbuşit înfrânt,

decapitat frumos cu buza ierbii

şi-ascultă poeziile-n pământ

şi mă mai dor poemele nescrise

din tălpile desculţe până-n creştet,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie cu fier îngust şi veşted

ca să rămân încă o vreme tânăr,

străfulgerat de linişte şi dor,

ca să vă strig târziu, la miezul nopţii:

Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

Căci te-am trăit mai mult decât credinţă

 

Am existat, am făptuit păcate,

am aruncat mereu cu barda-n cer,

dar nu regret, mi le asum pe toate

şi le socot un fel de giuvaer,

o amuletă, un stigmat anume,

pe care-l port înfiorat în piept

când trufaş calc pe ierbile din lume

să fiu bătut cu pietre pe nedrept;

când am greşit, m-am pedepsit pe mine

şi-am ispăşit nefericit de mult,

deci nu mă tem de judecăţi divine

şi, chiar dacă nu vreau să te insult,

ia seama, Doamne, voi sosi îndată,

cu demnitatea mea de muritor

cerându-ţi să decizi dacă-mi eşti tată

sau doar înstrăinat judecător,

nu-mi cere, deci, să cad în umilinţă,

să ling pe trepte, chiar dacă sunt sfinte,

căci te-am trăit mai mult decât credinţă

drept suflet răstignit peste cuvinte!

Prin univers, de-a pururi răpusă

S-a dus şi umbra zilei care-a fost

şi s-a pierdut în beznele finale,

o nouă zi nici nu-şi mai are rost,

în van o cheamă buciumul cu jale,

în gol cad frunze galbene, uscate

de parcă cerul lunecă în gol

şi moare ce a fost eternitate

prin ce-i numai vremelnic rostogol

şi nu-mi mai amintesc de ziua dusă

şi nu-mi mai pasă că s-a şi pierdut,

prin univers, de-a pururea răpusă,

mai rătăceşte ziua de-nceput

ca o scânteie cosmică, deplină

de ardere flămândă pe vecii,

ca roua de sub brume prin grădină,

ca pustiirea iernilor pustii;

şi se-nvelesc omături ireale

în viscol potolit şi în îngheţ

când înţeleg că nu există cale,

că totu-i fără rost şi fără preţ,

că, rătăcit într-un amurg anost,

numai îngheţul sufletul îmi scurmă:

s-a dus şi umbra zilei care-a fost

şi s-a pierdut în beznele din urmă.

În timpul meu urât, primejdios

 

Am întâlnit vreo câţiva mucenici

care-au trăit frumos pentru frumos

şi i-am chemat cu disperare-aici,

în timpul meu urât, primejdios,

ba încropisem chiar şi nişte trepte

să ţină loc de templu şi altar

sub streaşina pădurii înţelepte,

la rădăcina sfântului stejar;

dar n-au venit, n-aveam lumini aprinse

şi nu ne adunasem împrejur,

ci culegeam din stelele prelinse

nectarul galaxiilor cel pur

şi ne-ndopam cu grabă de furnici

nepăsători din cosmicul prinos,

am întâlnit, odată, mucenici,

dar s-au jertfit frumos pentru frumos.

Vagi spulberări de paşi pe lângă ape

 

Izvoarele, icoane ancestrale

şi întrupări de calmă veşnicie

se caută, se află, se adună

în linişte deplină şi târzie,

în valul spumegat al mării aspre

de dincolo de cele trecătoare

şi-n cerul larg, pe care trec corăbii

cu licărul discret de lumânare;

bătrâne Lao, prundul îţi păstrează

vagi spulberări de paşi pe lângă ape

ce încă rătăcesc spre prea departe,

spre nicăieri şi înspre prea aproape,

iar lângă maluri sălciile plecate

măsoară universul ce se frânge

şi ia contur de apă-n fremătarea

izvoarelor ce ne tot urcă-n sânge.

În grinda casei se arată semne

 

Vin sărbători şi risipesc speranţă,

ca lupii-nfometaţi vin sărbători

şi hărtănesc omătul de pe clanţă,

iar cerul geme lung din căpriori

şi e frumos în clipa chinuită

cu aspre-mpodobiri sărbătoreşti,

iar vremuirea pare-n loc oprită

ca să pândească-n tihnă la fereşti

şi amiroase-n jur a pâine coaptă

şi clopoţeii cântă în extaz

şi din înalt s-a fost desprins o şoaptă

şi lunecă subţire pe obraz

şi-i veşnicie în tării surpate

încât nu mai contează că-ndărăt

zac florile şi frunzele uscate

sub giulgiul încleştatului omăt,

aprinse-s candelabrele solemne

deasupra lumii prinse-n sărbătoare

şi-n grinda casei se arată semne

şi-n cer e o ciudată-nfrigurare

şi-o cosmică pe veci intoleranţă

ce se întrupă iarăşi în ninsori,

vin sărbători şi risipesc speranţă,

ca lupii-nfometaţi vin sărbători.

Şi a durut, şi n-a durut, şi-a fost

 

Când m-am desprins din stelele de sus

şi am ţipat şi am rostit cuvinte,

purtam stigmatul blândului Iisus,

dar nu m-am priceput să iau aminte;

păşeam încet şi-n jur erau fiare

şi mi-au crescut şi ghearele, şi dinţii,

încă purtam stigmatele stelare

dincolo de oblonul greu al minţii;

mă rătăceam şi nu ştiam că-mi pasă

orbecăind de-a lungul şi de-a latul,

era în jur o goană furioasă

în care dispăru pe veci stigmatul,

iar scara lungă, rezemată-n cer,

căzu cu dâră ca o stea pribeagă

când am uitat că-s condamnat să sper,

că-s sorocit să-mi fie lumea dragă,

iar eu uram cu sângele aprins

orbecăirea asta inutilă,

deasupra cerul cu lumină nins

mi se părea o glumă infantilă

şi-am aruncat, atunci, cu barda-n el

ca să îi scutur fructele de sus

şi-a nins, atunci, cu cioburi de oţel

peste ce-a fost stigmatul lui Iisus

şi a durut, şi n-a durut, şi-a fost

deasupra lumii lacomă de sine

o rugăciune tot mai fără rost,

şoptită de mulţimea de destine

ce s-au desprins şi se desprind mereu

din prea aproape şi din prea departe

ca să păşească înspre Dumnezeu,

dar rătăcindu-şi calea înspre moarte;

deja-s cenuşă, iarbă încolţind

şi nu îmi fac iluzii că aş fi

cuvintele în iureş şi-n colind

care deschid ferestrele spre zi,

deja-s ce-am fost şi nu mai sunt nimic

în ceasul nopţii mele ostenit

când înspre cer condeiul îmi ridic

şi mă dărâm în pagină. Sfârşit.

În iarna fără nume

 

Mă-nfăşuram în viscoliri pribege

ademenit de aspre viscoliri,

prin sat plângeau doar candeli de aramă

la căpătâiul tinerilor miri,

iar albul frământat de-un neastâmpăr

al cerului pitit pe sub ninsori

tăiase cale trainică spre stele

ce atârnau frumos de căpriori;

şi mirosea a busuioc prin sate

şi-a pâine coaptă-n ţesturi mirosea,

era atât de cald şi-atât de intim

în risipiri sălbatice de nea

încât am râs şi parcă-am dat şi chiot

să-mi înflorească stelele pe faţă

când acceptam cu-atâta bucurie

osânda mea vremelnică la viaţă,

fără să ştiu cu-ntreaga mea fiinţă

că voi păşi mereu întru osândă

fără să văd cum în lumina zilei

stau monştrii întâmplărilor la pândă,

fără s-aud prin freamătul subţire

al zilelor ce vin aşa firesc

că mirii poartă candeli lângă creştet,

că mă tot sting când pare că trăiesc,

că din ninsori se tot desprind şi cad

doar stele-ndatorând mereu cu moarte,

în vreme ce această irosire

se lasă-ncătuşată într-o carte

cu file repezi, cu luciri de-o clipă,

cu litere stinghere, ireale;

ninge superb în iarna fără nume

în care am păşit încet pe cale.

 

Precum într-o armură-nsângerată

 

Ca un desiş de târşuri încâlcit

istoria îmi sfârteca prin carne,

deasupra zodii tot mai ostenite

aceeaşi beznă o purtau în coarne

şi-n întuneric firave făpturi

desprinse dintr-o cosmică ruptură

ademeneau lăuntrice speranţe

şi le punea pecete peste gură

visând să-şi facă sufletul armură,

să-şi învelească trupurile-n el,

să-şi bandajeze rănile cu suflet

în ne-nţelesul, cosmicul măcel

atât de vag schiţat în depărtare

pe zarea cu amurguri scăpătată

care-nveşmântă trupurile-n suflet

precum într-o armură-nsângerată.

Cu trup de şarpe în conturul gheţii

 

Era un şarpe încrustat pe cer

cu colţi înfipţi în nordicele spaţii

ce şuiera cu viscoliri abrupte

cătuşe de îngheţ pe generaţii

şi-l tot vedeam cu botul lui de lup

amuşinând doar nordice stihii

şi sfârtecând, iar sângele curgea

ninsoare peste zările pustii;

se pustia pădurea sub îngheţ

şi se pitea, se gârbovea sub nea,

pândind dragonul cerului înalt

şi numărându-l calmă stea cu stea,

iar toţi ai mei se transformau în lupi

cu trup de şarpe ca să-i port în sânge

spre sângele urmaşilor plăpând,

pe care-l simt lăuntric cum mă strânge.

Doar umiliri târâşe de fiară

 

Ai fost şi şef de triburi, şi şaman,

şi lupul haitei mursecându-i frici,

iar oameni-ţi jertfiră câte-un an

sau câte-un veac din veacurile mici

mereu înspăimântaţi de veşnicie,

de ce nu e, dar şi-ar dori să fie;

te-au tot păstrat drept lupul sângeros,

drept frică îndelungă şi povară

şi, uneori, ţi-au mai adus prinos

doar umiliri târâşe de fiară,

doar flagelări de cosmică fiinţă

mereu în prăbuşire prin credinţă;

înstrăinate-s dragostea, lumina,

dar şi trăirea lor în demnitate,

deasupra lumii plumb apasă vina

şi ispăşiri păgâne de păcate,

de-aceea risc pedeapsă de rebel

şi te trăiesc, de-o viaţă, dar altfel.

Iar eu aştept un vifor frământat

 

De-aici atâtea drumuri se desfac

şi năvălesc în iureş spre lumină,

din rădăcina sfântului copac

ce doar cu drumuri zării se închină,

iar eu aştept un vifor frământat

să mă desprindă lacom, să mă ducă

pe drumul lui de lege şi păcat

până în zare sau doar cât apucă;

am ostenit să tot atârn de ramuri,

să fiu o frunză fremătând cuminte,

să macin seve-n cosmice bairamuri

când, căzătoare, stelele-s morminte,

când toate-mi sunt şi nu-mi mai sunt pe plac

în liniştea de-a pururi deplină

din care-atâtea drumuri se desfac

şi năvălesc în iureş spre lumină.

Iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi

 

Culegătorul de zâmbete s-a ivit în oraş,

îşi făcuse din cer o desagă subţire,

fulguise o iarnă cam anemic şi laş

doar atât încât urmele lui să le-nşire,

iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi

de zâmbete, de speranţă şi viaţă,

eram siguri de noi, hibernând fericiţi

sub cătuşa aceea de pustiuri şi gheaţă,

va veni primăvara, ne doream în ascuns,

vor înmuguri zâmbete noi şi tenace;

era frig prin oraş, ceţuri reci ne-au străpuns

până în suflete cu o ură rapace,

iar dincolo de noi primăvara pândea

ca o boare anume dinspre tainice şoapte;

ca un licăr prelins dintr-o umedă stea

culegătorul de zâmbete s-a fost stins. Şi e noapte.

În depărtări de-a pururi astrale

 

Cândva s-a scris cu degetul pe cer,

încă mai văd cum se preling cuvinte

ca sângele rănitului mister

chaldeic spre aducere aminte,

dar e târziu în noi şi e uitare

şi sufletul şi-n prunc a-mbătrânit,

s-a pustiit de semne de-ntrebare

şi de speranţe vii s-a pustiit,

iar cerul curge proaspăt şi curat

peste pietrişuri care-i ies în cale

apa şoptind un alfabet uitat

în depărtări de-a pururea astrale

şi îmi rămâne sufletul stingher

de parcă s-ar topi şi s-ar dezminte,

cândva s-a scris cu degetul pe cer,

încă mai văd cum se preling cuvinte…

În final, doar pădurile tuturor ne rămân

 

Lada cu zestre-i acoperită cu colbul uitării.

Îi şterg colbul cu sufletul. Ca-ntr-o naştere nouă.

Lacătul nu-l mai descui. Calc pe marginea zării

coborâşul ursit. Şi e noapte. Şi plouă.

Hei, nu plângeţi!, le strig doar pădurilor mele.

În final, doar pădurile tuturor ne rămân.

Pe lada cu zestre picură colburi mai grele.

Nu există memorie. E târziu şi-l îngân.

Ci doar clipita, pururi drept coasă

 

Cobzar pribeag, tristeţea nu există,

ci numai neputinţa ca o coasă

desprinsă din clipita ce persistă

în repetare leneşă, vâscoasă,

şi nu există suferinţi şi jale,

ci numai renunţări şi laşitate

drept jalonări în calea fără cale

înspre hotare pururi depărtate,

iar cântul tău, cu resemnări sublime,

precum un astru s-a topit pe lume

şi a aprins făcliile-n mulţime

de parcă-ar vrea să sprijine, să-ndrume

desferecarea paşilor, cadenţa

mişcării aparente şi confuze

şi, când înstrăinată-i simt prezenţa,

sunt zborul unei biete buburuze

fixat pe cer cu grabă optimistă,

iar cerului de zboruri nu-i mai pasă,

cobzar pribeag, căci cerul nu există,

ci doar clipita, pururea drept coasă.

Toţi cântam din lăutele sfinte

 

Mi-am regăsit sufletul greu ca o cremene.

Cosaşii cântau când puneam pe cântare

stelele umede, luminile gemene

din cea mai lăuntrică îndepărtare.

Iar timpul, o coasă, şuiera viscoliri

secerând, secerând cu o grabă nebună.

Aveam mulţi prieteni deveniţi amintiri.

Deveneam amintiri împreună.

Şi cântam. Toţi cântam din lăutele sfinte

de parcă din cântec ne-am fi născut.

Mi-am regăsit sufletul. Păşea pe morminte.

Păşeau şi mormintele peste trecut.

Mi-au rămas o puzderie de caiete, în care am tot încercat să mă mărturisesc şi să vă mărturisesc, de-a lungul timpului, dar din care n-am avut vreme să culeg textele. Spre paginile acelea, ale mele şi ale altora, ar trebui să mă îndrept şi să mă şi mut acolo ca într-o împăcare a eului cu sinele. Probabil că asta am să şi fac.