Shares

Cei care deja mă suspectează că aş fi trecut, cu arme şi bagaje (doar mi-s Mercenarul Negru), în barca PD minus L se înşeală.

Nu simpatizez cu partidul cvartetului BUBA, dimpotrivă, dar nici nu vreau să mă las dus cu zăhărelul de cimpanzeii politici (în sensul terminologiei „Piramidei cu pigmei”, a lui Constantin Morariu) din pseudo-opoziţie, în care toţi credem sau, mai curând, sperăm, de nevoie, deşi nu probează merite, pe care să ne îndreptăţim nădejdile de viitor. În judeţul acesta, nu Crin Antonescu şi nu Victor Ponta pot modifica sau nu în bine viitorul nostru, ci jupân Ştefan Alexandru Băişanu şi hagi Ioan Cătălin Nechifor, dimpreună cu găştile lor de harnici lipitori de afişe şi, mai dihai, de lipitori pe posturile de conducere în instituţiile descentralizate ale statului şi judeţene din găunoasa noastră Bucovină viitoare (taman ca mărul din acrostihul lui Haşdeu).

Băişanu şi Nechifor seamănă ca două picături de apă întru ale demagogiei, deşi Băişanu este mai pompieristic, mai năvalnic în a aburi lumea, spre deosebire de Nechifor, demagog trândav şi cu aerul de cumsecădenie specific cătineilor. Dar, în vreme ce Băişanu a nimerit în talmeş-balmeşul clasic al liberalismului băştinaş, Nechifor moşteneşte un partid aparent puternic, dar care îşi arată fragilitatea abia după retragerea din viaţa de partid a celor trei „grei”, Gavril Mîrza, Petrică Ştirbu şi Roman Stecyk (omul nu-mi prea plăcea, deşi impresiona prin erudiţie, dar abia acum i se limpezesc marile calităţi şi capacităţi organizatorice).

Demagogia îi îmbrânceşte pe Băişanu şi pe Nechifor la o gazetărie orală de mâna a şaptea, „critica” puterii fiind, în fapt, singura lor activitate politică, desfăşurată în jocul de imagine banal al şi mai banalelor conferinţe de presă. Nechifor, ca şi Băişanu, este doar un norocos al trecerii vremii, al decăderii vremii, iar ascensiunea lui politică nu se datorează ştiinţei de carte, în care, ce-i drept, performează, ci statutului de ginere al unui prieten al lui Gavril Mîrza, Ioan Hanuşteac, şi el fost agrarian, la care prefectul de tristă amintire, Ioan Băncescu, privea ca mâţa la slănină. Calităţi are, şi încă din belşug, dar toate sunt anulate de comoditate, de suficienţă şi de promisiuni deşarte (un student sărac îi slujise cu abnegaţie campania electorală, în schimbul promisiunii de angajare în biroul de deputat, dar a ajuns bietul student să-şi plătească taxele făcând pe hamalul în bazar), dar şi datorită unei fudulii de tip „cine-s eu în faţa mea”, vorba etno-botanică a unui cântec „creat” de Coşneguţă Brăteanu.

Spre deosebire de Băişanu, care nu prea are locotenenţi, datorită firii lui excesiv de bănuitoare, Ioan Cătălin Nechifor are belşug de hănguitori, dar care ţin hangul doar din drâmbă. Ovidiu Donţu parcă a fost clădit pe ţeapa lui Ţepeş şi priveşte în jur de atât de sus şi cu atâta superioritate, de-ţi vine să juri că-i ditamai balşoaia personalitate bucovineană, care-i înglobează în materia cenuşie (a costumului) pe Iancu Nistor, pe Traian Brăileanu şi pe Simion Florea Marian, la un loc, în cutul discret al cerebelului. Ovidiu Milici, cu o falcă în cer şi cu una în pământ, fulgeră curmeziş chiar şi împotriva portocalelor, care, se vede treaba, şi-au ales o culoare de pârguire total inadecvată. Gheorghe Iacob, traseist politic exemplar, dă în bobi, cu nostalgia vremurilor de ascensiune comunistă de odinioară. Virginel Iordache e un pamfletar excepţional, care ne avertizează ba că respiră primarul Ion Lungu, ba că inspiră, ceea ce nu ar fi o crimă, dacă n-ar respira primarul când inspiră Virginel şi viceversa sau taman pe dos (sic!). Aş zice că-i un cor de babe conferenţierea de presă a reminiscenţelor pesediste, dar nu vreau să jignesc babele, BaBa însemnând cuplul originar (Adam şi Eva), bătrânii primordiali (de aici frecvenţa, în lumea arabă, a prenumelui şi a numelui Baba).

Portocalii judeţeni, aflaţi la putere şi, drept consecinţă, fiind ţinta zilnică a aşa-ziselor atacuri cu gura, nici că se sinchisesc, pentru că în percepţia lor conferenţierele opoziţiei sucevene seamănă cu scheunatul potăilor, în care nici cu piatra nu se merită să arunci.

Şi-atunci, dacă ăştia nu-s decât caricaturile ălorlalţi, iar ăilalţi nu-s decât caricaturile cvartetului BUBA, de cine să ne mai legăm speranţele?

Într-una din seri, pe ecranul televiziunii lui Băişanu, care nu-i a lui Băişanu, deşi este a lui Băişanu, Băişanu, Milici şi Stela Acatrinei primeau colindători. Copii. Copii colindători, o mână de copii. Iar Băişanu, important, afişat responsabil, făcea apeluri civice la Flutur şi la Lungu, să vină în emisiune şi să-i ajute pe acei copii, iar Milici făcea „Hîîî! Hîîî!”, iar doamna Stela se făcea că făcea. Am privit cu nesaţ emisiunea, fără să-mi repugne prostia folclorică a ţaţei Nicoleta Nu-mai-ştiu-cum, care-i îmbolnăveşte pe copii cu denaturări etno-botanice, pentru că rareori penibilul ni se arată cu atâta aplomb. Am privit emisiunea şi am înţeles că, vorba lui Teodor Mazilu, nici viitorul nu mai este ce părea să fie, drept pentru care acelui viitor şi nu exponenţilor săi, Băişanu şi Nechifor, îi arunc în faţă dezamăgirile prezentului. Eu n-am nemulţumiri, ci doar o milă apăsătoare faţă de ceea ce suntem şi ce vom fi.