Shares

Bolnavi de ei înşişi, cimpanzeii politici aproape că nu mai pot trăi fără să le apară chipurile în ziare şi pe ecranele televiziunilor, fără să se vorbească despre pârţurile lor ca despre mari activităţi civice şi politice, ca despre ceva ce se petrece, lasă urme durabile şi, de aceea, are valoare de ştire.

Condeieri precum Sorin Avram, Sandrinio Neagu, Doru Octavian Popovici, Cezar Straton sau subsemnatul deranjează, iar pentru compromiterea lor a fost organizată, în fiecare gaşcă politică de cimpanzei, câte o enclavă de forumişti, care, sub protecţia anonimatului, să ne poată face albie de porci, fără să rişte nimic, ori de câte ori „îndrăznim” să ne „obrăznicim” faţă de stăpânii lor.

O gazetărie de investigaţie nu se mai face de mult, căile de acces spre informaţiile publice fiind blocate legislativ, iar ziariştii temerari fiind timoraţi de perspectiva durelor procese de presă, în care, de fiecare dată, trebuie să faci faţă singur agresiunii colective „birou de avocatură, procuror de şedinţă, iar, uneori, şi judecător”, toţi coalizându-se împotriva ta şi nu împotriva hoţului. De asta, la un ultim proces de presă cu un cimpanzeu politic, şi spusesem eu, cu ocazia „ultimului cuvânt” (la care are dreptul ziaristul, aşa cum criminalul are dreptul la o ultimă ţigară), că, şi fără cercetare prealabilă, doar în baza probelor depuse de mine la dosar, procurorul de şedinţă l-ar putea aresta pe „calomniat”. Procurorul (o femeie) nu a mers atât de bărbăteşte de departe, dar nici n-a mai insistat pentru condamnarea mea, din moment ce demonstrasem cu probe că hoţul mare este un hoţ mare.

Toată lumea ştie că un ziar, un post de radio sau de televiziune nu pot rezista fără publicitate, iar respectarea deontologiei profesionale este, în aceste condiţii, periculoasă, pentru că intervin ştabii politici şi nu mai vezi bănuţ publicitar (organele statului se năpustesc peste binevoitorii presei libere ca peste duşmanii naţiunii). În aceste condiţii, s-a apelat, oarecum tacit, la un compromis: a fost desfiinţată investigaţia, dar s-a păstrat, cu limite, gazetăria de atitudine, „reparaţiile” pentru atitudinile autocenzurate (cine e nebun să facă rău publicaţiei în care scrie?), dar care totuşi irită, fiind făcute prin „ştirea” de tip „conferinţă de presă”. În mare majoritate, media românească, nu numai cea suceveană, este subordonată consemnării platitudinilor spuse la conferinţe de presă, deci confecţionării unei imagini publice a cimpanzeului politic după placul lui. Ştiriştii sau „iepuraşii”, cum le mai zicem noi, au parte de onoruri peste onoruri: conferinţele se fac în jurul unor mese îndestulate cu fursecuri, alune, fructe tropicale şi băştinaşe, băuturi răcoritoare şi alte astfel de rumegături, iar cimpanzeul vorbeşte, deraiază, o ia peste toloacă, dar fără riscuri, pentru că inepţiile lui sunt cosmetizate de ştirişti, care, pe bună dreptate, se simt şi importanţi, şi deontologi de n-a văzut Parisul (în varianta „verde de Paris”, ceea ce şi este, în fond, o astfel de gazetărie).

Opinia publică, pe de altă parte, s-a obişnuit cu acest produs subcultural, subpolitic şi subcivic, dedulcindu-se intelectual cu fâsâielile produse de cimpanzei, funcţie de simpatii şi înregimentări, apoi, cât îi ziua ei cenuşie, opinia publică dezbate, cu sau fără fereală, inepţiile zilei respective. Şi, uite-aşa, cimpanzeul începe să conteze.

Un mare prozator al Bucovinei, uitat, desigur, Constantin Morariu, scrisese o primă proză modernă a literaturii române, „Piramida cu pigmei”. Pe scurt, Constantin Morariu spunea că, într-o ţară a unei civilizaţii străvechi de uriaşi (ionienii, în migrare, dinspre Pol, spre Mediterana, îi numiseră pe cucutenieni titani şi giganţi, pentru că cucutenienii aveau case cu până la trei etaje, iar în astfel de clădiri nu puteau locui decât „uriaşi”, după mintea ionienilor de „zei” corturelnici), trăieşte acum o populaţie de pigmei. Arheologii vremii demonstraseră că uriaşii de odinioară nu erau mai înalţi decât pigmeii de astăzi, dar urieşismul lor se datora culturii: cică doar cel mai înţelept dintre uriaşi era ales rege, iar regele acela făcuse o piramidă în trepte, reprezentând treptele sociale, astfel ca pe aceste locuri să nu uite nici un conducător că, dacă baza piramidei sociale este şubredă, se prăbuşeşte întregul edificiu social, în pericol de moarte aflându-se cel din vârful piramidei. Peste vremuri, pigmeii, închipuindu-şi că piramida are puteri miraculoase, încercau s-o escaladeze, convinşi fiind că vor urca şi în societate pe măsura ascensiunii fizice, pe treptele monumentului.

Între cimpanzeii politicii de astăzi şi pigmeii din vremea lui Constantin Morariu (proza a fost scrisă şi publicată în anii 1881 şi 1882) nu există nici o diferenţă. Deşi uitat, Constantin Morariu încă mai durează în lumea care şi există, în vreme ce pigmeii au dispărut pentru totdeauna, renăscând cu alte monstruoase înfăţişări, cea sub care îi văd şi preţuiesc eu fiind întruparea în cimpanzei politici. Cimpanzei, pentru că nu au nici un fel de cultură (nici profesională, nici ştiinţifică, nici artistică, nici civică), ci doar o şiretenie perversă şi cinică, dar care-i ajută să parvină şi să stăpânească, până la distrugere, până la pustiire, totul.