În ţara vulturilor şi a iurtelor

După cum am spus în urmă cu câteva zile, revin cu un material despre Kârghâstan, o ţară a vulturilor, iurtelor şi munţilor spectaculoşi.
De la Almaty până la Bişkek, capitala Kârghâstanului nu sunt decât vreo 240 de km. Drumul l-am făcut în aproximativ 3 ore, iar la frontieră omul care ne-a adus ne-a explicat că ne lasă acolo şi ne ajută să găsim un taximetrist care să ne preia în partea kârghâză şi asta pentru că taxa ce o avea de plătit pentru maşină era prea mare.
Totul a mers conform planului, iar în jurul prânzului am intrat în Bişkek. Pentru că nu este un oraş foarte turistic, am ales să mergem în două muzee. Din păcate, Muzeul Naţional era în „remont”, aşa că am mers la Muzeul Frunze, tovarăşul de arme al lui Lenin. De altfel, actuala capitală a Kârghâstanului s-a numit Frunze până la începutul anilor 1990, când URSS s-a destrămat, iar fiecare republică şi-a declarat independenţa.
La Muzeul Frunze am intrat cu legitimaţia de presă, dar pentru „aliens” era regim diferit faţă de ceea ce li se solicită localnicilor. Despre muzeu nu ar fi prea multe de spus, doar că arată exact ca acum 40 de ani şi prezintă faptele de vitejie ale lui Mihail Frunze (conotaţiile româneşti ale numelui provin de la faptul că tatăl lui Mihail, felcer de meserie, era moldovean; în schimb mama era rusoaică).
Pentru că foarte multe opţiuni nu aveam, ne-am reîntors în centru şi am găsit un birou de informare turistică, unde erau doi tipi vorbitori de limbă engleză, care ne-au ajutat foarte mult.
Cu sprijinul lor am putut trăi experienţa unei nopţi dormită în iurtă. Destinaţia a fost lacul Issyk Kul, situat la aproximativ 300 de km de Bişkek, la care am ajuns pe o şosea nesperat de bună în mare parte a ei.
Până să ne cazăm la iurtă am mers la un canion care nu apare mai pe nicăieri. Se numeşte „Canionul de Basm”, iar când am ajuns acolo ne-am dat seama şi de ce a fost numit în acest fel.
În pereţi, o mână nevăzută pare să se fi jucat cu imaginaţia. Zâne sculptate în forme impresionante se vedeau în toată splendoarea lor.
Un tunel care m-a dus cu gândul la Marele Zid Chinezesc se întindea pe km întregi, un peisaj din care mai lipseau doar soldaţii de teracotă.
Culorile se îmbinau într-un spectacol de o frumuseţe stranie, de la care cu greu îţi puteai dezlipi privirea.
Experienţa la iurtă avea să fie şi ea una aparte. Proprietara iurtelor, o localnică foarte agreabilă care a învăţat engleza de una singură, fără să urmeze vreun curs la şcoală sau în altă parte şi fără să iasă din Kârghâstan, s-a dovedit extrem de ospitalieră.
Pe lângă turiştii veniţi la iurtă în această perioadă de extra-sezon, ni s-a alăturat la un moment dat şi un localnic. Sincer să fiu nu i-am reţinut numele, dar faptul că era în viaţă reprezenta un adevărat miracol. Şi spun asta pentru că omul a participat fix acum 30 de ani la acţiunea de stingere a incendiului de la Cernobâl.
În afara unor medalii care nu-l ajută mai nimic, omul nu s-a ales cu mare lucru după participarea la acea intervenţie extrem de nocivă.
Despre iurtă pot spune că asigură confort suficient pentru cei care nu doresc decât un loc unde să-şi odihnească oasele şi să aibă şi protecţie. Iar ploaia care a căzut în acea seară avea să ne arate că iurta era solidă şi rezistă intemperiilor.
Pe drumul de întoarcere spre Bişkek am mai avut două opriri, la fel de interesante şi inedite. Prima dintre ele a fost la un bărbat care creştea vulturi pentru vânătoare. Între semeaţa pasăre şi bărbat se vedea că există o relaţie specială.
Un vultur cu greutatea de aproximativ 8 kg este capabil să vâneze lupi sau vulpi fără nici un fel de problemă, iar în perioada în care vânătoarea este interzisă antrenamentele se fac cu iepuri. Femela vultur, la vânătoare se folosesc doar femele pentru că sunt mult mai eficiente decât masculii, mănâncă un iepure la o masă, iar apoi timp de 10 zile nu se mai hrăneşte cu nimic altceva.
Un astfel de vultur trăieşte aproximativ 60 de ani, iar crescătorul ne-a explicat că după 15-20 de ani pasărea este eliberată şi trăieşte în condiţii naturale. Oricum, pentru nomazii kârghâzi creşterea vulturilor este o meserie străveche, care asigură surse de venit pentru familia respectivă.
A doua oprire am avut-o la o familie care construieşte iurte, iar ceea ce am văzut acolo mi-a amintit de sculele bunicilor şi la modul în care aceştia prelucrau lemnul şi lâna.
Pentru o iurtă o familie munceşte aproximativ o lună de zile, iar preţul cu care se vinde o astfel de casă a nomazilor este de 3.000 de dolari.
Despre munţii Tian Şan am să vă povestesc într-un alt material, pentru că, sincer să fiu, pe mine m-au impresionat şi cred că merită vorbit separat despre acest subiect.