O zi în Munţii Rodnei

Stâncoşi şi sălbatici, Munţii Rodnei sunt de-o frumuseţe rară, iar cine nu i-a călcat are motive de supărare.

Dacă imaginile pe care o să le vedeţi aici şi câteva aprecieri ale mele vă vor stârni interesul, nu-mi rămâne decât să vă urez să aveţi parte de vreme frumoasă ca să vă puteţi bucura de privelişti şi să vă ţină genunchii.

Traseul pe care l-am urmat sâmbătă, împreună cu trei prieteni, Cornel, Dorin şi Ciprian, a plecat din pasul Rotunda, iar până la intrarea în Parcul Naţional Munţii Rodnei nu ne-a deranjat nici ţipenie de om. Ce-i drept, era şi dimineaţa pe la 8.30, când multă lume încă se ascundea sub plapumă de cele câteva grade cu minus care ne-au întâmpinat pe munte.

Sub seninul cerului am putut admira de la distanţă cele trei vârfuri spre care ţinteam, Roşu, în stânga, Inăuţ, în mijloc, şi Ineu, în dreapta.

Se vedeau şi câteva pete de zăpadă pe care soarele nu reuşise să le topească după ninsoarea căzută acum vreo 7 zile, dar premise erau pentru o zi cu adevărat reuşită.

Înainte de a lua munţii în piept, ne-am făcut „alimentarea” cu merişoarele şi afinele care se găseau din belşug pe traseu.

Am purces spre Inăuţ, pe un traseu de creastă deosebit de frumos, de pe care am putut admira în dreapta Lacul Lala Mare şi vârful Ineu, iar în partea stângă vârful Roşu, peste care începeau să se adune nori ameninţători.

Sus, la peste 2.200 de metri altitudine, erau cam minus 1-2 grade Celsius, iar la un moment dat câţiva fulgi de zăpadă, de mărimea firelor de nisip, ne-au dat târcoale. Ameninţarea a trecut, dar expertul montan din grupul nostru a spus că dacă era ceva mai cald am fi avut parte de o mică-mare ploaie.

După câteva fotografii din vârf am plecat spre vârful Ineu. Pe drum am observat ţurţuri de gheaţă din care nu curgea apă deloc, ceea ce făcea şi mai frumoasă priveliştea către Lacul Lala Mică.

Un lucru îmbucurător, în drumul spre vârful Ineu am întâlnit un grup mai mare, format din rangeri ai Parcului Naţional Munţii Rodnei, jandarmi, membrii de la Salvamont, dar şi voluntari, care munceau cu toţii pentru a reface un refugiu distrus în urmă cu mai mult timp.

Pe muchiile abrupte ale Rodnelor şi-a făcut apariţia şi o capră neagră, iar unul din rangerii cu care ne-am întâlnit ne-a spus că după ultimul recensământ erau 140 de exemplare din această specie protejată.

Iar cât priveştii urşii, aceştia sunt în număr foarte mare în Parcul Naţional Munţii Rodnei, iar cei care au văzut urme uriaşe prin pădure, urme care le-au dat fiori reci, este destul de mare.

Sunt şi neajunsuri în această rezervaţie sălbatică, iar acestea sunt create, fireşte, de om. Chiar dacă nu se poate intra motorizat în parc, am întâlnit mai multe maşini cu oameni veniţi la cules de merişoare, dar şi la tăiat de jnepeniş pentru a confecţiona coroniţe pe care să le vândă de Crăciun nemţilor.

Explicaţia rangerului cu care am discutat a fost aceea că lacătul de la barieră este de fiecare dată prea mic şi, invariabil, este distrus, iar numărul celor care trebuie să aibă în grijă cele 47.000 de hectare ale Parcului Naţional Munţii Rodnei este mult prea mic.

Poate vom reuşi să nu distrugem şi aceste locuri deosebite ale noastre, numai de dragul de a le vinde nemţilor coroniţe pentru Crăciun. Şi ei au păduri, dar cine are curajul acolo să taie măcar o creangă?