Trenul meu

Călătoria cu trenul este despre viață. Asta cu o singură condiție. Să mergi cu spatele și în ultimul vagon. Ai plecat din gara ta, care nu știi niciodată care e. După prima linie dreaptă încerci să te dezmeticești. Prima curbă îți aduce o certitudine: da, merg. Câmpuri mov-albastre de lavandă, lanuri verzi de porumb, holde aurite de grâu. Ce feerie. Și deodată apar buruienile. Și sunt atât de multe încât nici nu știi cum să scapi de ele. Dar continui sa mergi, să înoți printre lanuri și buruieni. Și timid îți face cu ochiul un mac roșu. Te ispitește în pâlcuri aruncate deloc la voia întâmplării. Iar planta asta roșie te poate duce pe câmpii și mai mănoase, prin hambare bogate sau, dimpotrivă, la rătăcirea nesfârșită prin buruieni. Niciodată nu vei ști ce îți aduce următoarea curbă. O altă linie dreaptă sau abisul. Iar uneori, alte linii vin peste tine, iar din sens opus trec cu viteză mare niște umbre. Or fi năluci sau năluciri? Asta e tot ce vezi, ce rămâne în urmă trenului. Mecanicul e altul și în cabina Lui nu ai acces. Dar oare lanurile sunt așa colorate cum le vedem? Liniile sunt atât de drepte și lungi? Sau doar privim cu teamă cum șinele pleacă cu viteză tot mai mare, iar următoarea curbă nu va mai veni vreodată? Asta este dilema oricărui călător. Povestea trenului meu sau al tău.