Criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu la ”Întâlnire cu Ștefan cel Mare”

Suceveanul Alex Ștefănescu, unul din cei mai apreciați critici și istorici literari din România a scris recent despre ”Întâlnire cu Ștefan cel Mare”. Poate acest titlu o să vi de pară paradoxal, dar după ce veți lectura textul vă veți da seama că această asociere de cuvinte nu este nici întâmplătoare și cu atât mai puțin greșită. Veți regăsi nu doar un crâmpei de istorie, ci și scurte amintiri despre Suceava de acum câteva zeci de decenii. Vă las să citiți textul și să-l apreciați la justa valoare, un text cu amprenta de neconfundat a maestrului Alex Ștefănescu:

”Pe vremea copilăriei mele, Ștefan cel Mare era mereu prezent în conștiința oamenilor din Suceava. Într-un fel, locuia la Suceava. Ca o fantomă glorioasă, ca un supraom, ca un personaj de legendă, nu numai ca un domnitor al Moldovei abstractizat de trecerea timpului, în dreptul căruia se menționau în manualele școlare anii între care a domnit: 1457-1504. Elevii îl evocau în poeziile recitate la serbările de sfârșit de an, autoritățile locale comandau și amplasau în locuri vizibile statuia lui, teatrele din București venite în turneu jucau invariabil, dintr-un fel de obligație morală, Apus de soare de Delavrancea.

În plus, pe un deal semeț din estul orașului putea fi văzută cetatea de piatră a lui Ștefan cel Mare (doar parțial ruinată). În zori, ea era aureolată de lumina răsăritului de soare, care-i dădea măreție și un fel de sacralitate.

Când au început să vină la Suceava turiști francezi, atrași de „mânăstirile din nordul Moldovei”, eu m-am erijat, fără autorizarea nimănui, într-un fel de ghid specializat în prezentarea cetății (în limba franceză învățată la școală). Cunoșteam cetatea din numeroasele mele peregrinări printre zidurile ei, groase de câțiva metri și de neclintit, cu iarbă și tufe de măceș crescute în fostele încăperi domnești, acum fără acoperiș, cu șerpi încălzindu-se la soare pe câte un prag de piatră.

În explicațiile pe care le dădeam turiștilor, plimbându-i prin incinta cetății, amestecam cunoștințele mele, cele mai multe luate dintr-un extraordinar volum de studii al Academiei Române, Viața în timpul lui Ștefan cel Mare, cu fantezia (sper să nu citească aceste rânduri Lucian Boia). Francezii își notau în carnețele, cu un aer grav, că tencuiala care făcea indestructibile zidurile de piatră conținea albușurile a milioane de ouă sau că lui Ștefan cel Mare i se aducea în fiecare noapte, printr-o ușă secretă, câte o virgină.

Licean fiind, l-am cunoscut pe un om care pretindea că l-a văzut pe Ștefan cel Mare. Că l-a văzut! Omul era călugăr şi se numea Paisie. El mi-a povestit că în 1956, cu un an înainte de sărbătorirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, autorităţile de la Bucureşti au trimis la mânăstirea Putna o comisie care să deschidă mormântul domnitorului. Din comisie făceau parte un activist al PCR, un istoric şi un ofiţer de securitate. Aceşti trei bravi şi încruntaţi trimişi de la centru s-au îmbătat zdravăn, cu vin mânăstiresc, încă din prima oră petrecută la Putna. Şi au convenit cu stareţul, cu care stăteau la masă, ca un călugăr să înceapă „lucrarea”, urmând ca ei să fie anunţaţi în momentul ridicării lespezii.

Călugărul, Paisie al meu, pe atunci un bărbat tânăr şi viguros, a muncit două ceasuri încheiate, cu dalta şi cu barosul ca să desferece dintr-o solidă armătură metalică acoperământul de marmură de Carrara sculptată al mormântului. L-a dat deoparte cu eforturi supraomeneşti, folosindu-se de o rangă şi de un cric improvizat, şi a ajuns la sicriul confecţionat dintr-un lemn negru încrustat cu aur.

În momentul acela călugărul s-a gândit că avea obligaţia să-i anunţe pe oaspeţii stareţului. Dar tot el a simţit o mare curiozitate şi nu s-a putut stăpâni să ridice înaintea tuturor capacul sicriului. L-a ridicat, deci, intrând cu degetele în lemnul putrezit şi a rămas înmărmurit. În faţa lui se afla Ştefan cel Mare însuşi, cu mâinile pe piept şi cu ochii închişi ca pentru o lungă meditaţie. De peste patru secole şi jumătate nu-i mai văzuse nimeni chipul. Lui Paisie i s-a părut că domnitorul vrea să-şi ridice pleoapele şi, speriat, a scăpat capacul sicriului din mână. În aceeaşi clipă, corpul lui Ştefan cel Mare, cu haine cu tot, s-a pulverizat.

– Aţi văzut şi dumneavoastră, fără îndoială – mi-a explicat Paisie, respectuos – cum arde câteodată un lemn în sobă, neclintit, şi se face cu totul de cenuşă, dar păstrează încă forma lui de lemn; e de-ajuns să-l atingi cu vătraiul şi se împrăştie. Aşa s-a întâmplat şi cu Ştefan al nostru cel Mare şi Sfânt. Când a căzut capacul sicriului peste el, s-a mistuit.

Chefliilor chemaţi apoi să vadă mormântul, Paisie nu le-a mai spus că pierduseră ocazia să-l vadă şi pe domnitor. Aşa că ei n-au avut ce să regrete.

Călugărul, în schimb, a trăit toată viaţa cu amintirea înfăţişării ultime a lui Ştefan cel Mare. Ceva din emoţia lui mi-a transmis-o şi mie. Iar eu, la rândul meu, încerc să o transmit altora, desigur, diluată”.

Text apărut în „România literară” nr. 21/ 2021