Shares

Pentru că am început să obosesc de atâta europenizare discursivă, pentru că mi se pare trist să văd satul românesc racordat la reţele de apă curentă, de canalizare, de gaz, de televiziune prin cablu şi Internet,

dar fără lanurile roditoare şi fără animalele care pot garanta prosperitatea reală a unei ruralităţi europene, pentru că suport greu să văd bătrâni şi copii deja striviţi, deja ucişi de „preţuri europene”, pentru că nu mai am nici o îndoială că Uniunea Europeană înseamnă doar o tentativă disperată de salvare a economiei germano-franceze din faţa agresiunii imperialismului economic americano-asiatic, pentru că biata noastră ţărişoară este deja o colonie, din care mai evadăm, uneori, pentru a cerşi prin babilon-uri europene sau pentru a câştiga puţin din trudnice şi umilitoare munci, pentru că am presimţit, cândva, că acesta ne este viitorul, voi continua, în acest episod, cu o proză mai veche despre Suceava acestor zile, în care numai cimpanzeii mai cred în „ideea europeană”, care ascunde un pericol final, „atlantizarea”, şi acesta identificat din vreme de către filosofii unificării europene:

*Ciudat mai era oraşul în dimineaţa de după noaptea de început de lume, când m-am întors cu buzunarele şi cu sânul cămăşii doldora de zâmbete.

O primăvară stranie fâlfâia din aripi prin pustietatea neliniştitoare şi fără sfârşit. Şi-am prins să-mi aduc aminte pustiire cu pustiire, de parcă eu aş fi rămas memorie vie a globalizării: mai întâi, s-au globalizat în Spania, în Portugalia, în Italia, ba chiar şi pe la capătul lumii, cei sărăciţi de guvernarea de stânga; ulterior, s-au globalizat ţăranii, pe care normele şi regulile europene i-au adus la sapă de lemn, în vremea guvernării de dreapta. Apoi s-au golit şi oraşele, în urbea mea rămânând numai măturătorii de zâmbete… phii!, cât de bine îmi aduc aminte!

Plecaseră toţi. Dezlegaseră animalele şi le lăsaseră în plata Domnului, apoi se bejeniseră prin lume toţi românii, care cu ce putuseră duce în bocceaua de pe umeri, iar ţara rămăsese vraişte, în dezordine şi din ce în ce mai ameninţată cu clauza de salvgardare, aşa că s-au ivit, pe neaşteptate, măturătorii de zâmbete şi au prins să facă ordine. Pământul, înţelenit sau din veac înnobilat cu păduri, l-au retrocedat bisericii şi tare s-au mai bucurat ierarhul locului şi diaconul lui, îmbrâncind preoţimea pe calea de pulbere a globalizării neamului:

– Nu-i pentru voi, ci pentru gloria bisericii şi pentru slava lui Dumnezeu!… Voi plecaţi, mergeţi şi însoţiţi-vă turma pe calea ispăşirii, căci a voastră va fi împărăţia cerului!…

Măturătorii de zâmbete s-au oploşit, apoi, în sediul Palatului Administrativ, împărţind etajele pe doctrine, etajul de dreapta şi etajul de stânga. După expirarea unui ciclu electoral se întâmplă şi câte-o rotaţie la guvernare, prin schimbarea etajelor.

Ierarhul locului şi diaconul său stăpânesc pustietatea de dincoace de Palatul Administrativ, pe care, într-un rând, au încercat să-l revendice, pe motiv că ar fi fost construit din banii Fondului Religionar, dar tentativa aceea nevinovată, menită să sporească gloria bisericii şi slava lui Dumnezeu, era să se termine rău de tot, printr-o nouă secularizare, pusă la cale prin solidarizarea întregului eşichier politic.

 

*Urât mi-a mai fost în vremea din urmă! Rătăceam prin pustietate şi, când osteneam, mă aşezam în iarbă deasă, scoţând din sânul cămăşii şi de prin buzunare mulţimea de zâmbete ale nimănui, cu care jucam arşice.

– Ar trebui să le aduci ofrandă bunului Dumnezeu şi să-ţi mântuieşti sufletul prin cinstirea bisericii!, se tot ţin după mine, cu glas mieros, ierarhul locului şi diaconul său, dar scap de ei, în fiecare zi, cu o replică acidă:

– Veşnicia mea este iarba. Pentru că şi sufletul e muritor…

Spun chestia asta cu o anume amărăciune şi cu aşa o lehamite, încât îi aud pe Udrea şi pe Mureşeanu scrâşnind pe cerul întins darabană sunătoare peste Gura Humorului („Dar unde-i umorul? Nu e suficient să te joci cu zâmbetele, precum Lao Tse cu pietricelele, dacă nu izbuteşti să smulgi hohote de râs!”), apoi mă revolt:

– Prea multă pustietate, iar pustietatea şi biserica nu râd niciodată! De asta mă bucur că şi sufletul e muritor!

Ierarhul locului şi diaconul său, fără să priceapă înspre cine zvârl sufletul, devin împăciuitori:

– O, deci aţi făcut şi dumneavoastră teologia!… În cazul ăsta, cât cereţi pe zâmbete? Avem parale berechet, că ne tot trimit românii globalizaţi ca să slujim pomenirea sufletelor străbunilor lor întru veşnică odihnă… Avansaţi, vă rugăm, o sumă pentru zâmbete şi putem negocia…

Dar eu nu vând şi nu vreau să le ofer zâmbetele înstrăinate, pe care le tot port prin buzunare şi prin sânul cămăşii ca să pot îndura timpul măcar până la moartea sufletului.

*De la o vreme, nu mai sunt singur. Încep să fie încarceraţi, aici, la marginea Europei, delicvenţii continentali. Precum Australia, odinioară, ţara de la marginea continentului începe să fie repopulată, dar nimeni, nici măturătorii de zâmbete, ferecaţi în Palatul lor Administrativ, nici ierarhul locului şi diaconul său, care-şi văd tulburate sfintele moşii mănăstireşti, nu-i întâmpină şi nu se bucură de venirea lor. Doar eu mă bucur din toată inima şi-mi aud sufletul pâlpâitor tresărind viu, fremătând viu, deja despovărat de singurătate.

Şi încep să împart fiecărui delicvent, încarcerat în pustietatea de la răsăritul continentului, câte un zâmbet. Când îmi golesc sânii cămăşii şi buzunarele cândva doldora de zâmbete, îi duc spre culmea dealului şi rămânem, împreună, acolo, aproape de cer.

– Dar unde-s hohotele de râs?, auzim rostindu-se retoric dinspre Gura Humorului şi izbucnim în râs.

– În armonie, în regăsire!, spune cineva. În deplinătatea de după timp, în concreteţea desluşirii generaţiei de aur…

Nu sunt atent la cine zice: Lao Tse, Ahura Mazda, Hesiod, eu, ce contează!