Cum a bulversat o ţară întreagă o copilă de 15 ani
De câteva zile se discută doar despre cazul Iuliei Ionescu, adolescenta în vârstă de 15 ani care a dispărut de acasă şi mai apoi s-a întors la fel de simplu pe cum plecase.
Mai nou, am observat că există o adevărată competiţie între cine a fost primul care a depistat-o pe fată, angajaţii CFR sau poliţiştii. Cineva care s-a ocupat de anchetă a menţionat că localizarea Iuliei Ionescu a fost realizată după ce minora a sunat la mama ei, pentru a o anunţa că se întoarce acasă. Iar cum în România interceptarea telefoanelor este un sport naţional, nu a mai fost decât un singur pas până ce poliţiştii au dat peste Iulia în trenul care o ducea de la Suceava spre Bucureşti.
Ce mare căcat au făcut poliţiştii în acest caz chiar nu-mi dau seama, dar din acastă poveste trebuie să apară şi ceva eroi, deşi o spun cu mâna pe inimă nimeni nu trebuie să se împăuneze cu vreun succes. Cu poliţişti sau fără aceştia, fata ar fi ajuns la fel de bine acasă.
Marea problemă este că timp de trei zile, deşi au fost mobilizate forţe importante nu s-a ştiut absolut nimic despre situaţia elevei, iar dacă aceasta nu ar fi folosit cartela telefonică pentru a-şi suna mama, probabil că ar fi ajuns acasă fără ca nimeni să ştie acest lucru.
Este o situaţie care se poate repeta oricând şi cu acelaşi rezultat, iar autorităţile statului vor fi la fel de depăşite. De altfel, orice situaţie de criză este un nou motiv pentru autorităţi de a se face de râs, iar dacă e să amintim doar cazul avionului prăbuşit în munţii Apuseni pe care oamenii din zonă l-au găsit înaintea neputincioşilor plătiţi din banul public.
