Shares

În vara anului 1990, Ion Iliescu a vizitat Suceava, iar puhoaiele omeneşti s-au scurs de pe coclaurile judeţene, inundând piaţa „22 decembrie”, fostă „23 august”, că-aşa suntem noi, sucevenii, veşnici glorificatori de noi înşine prin revoluţiile cu care nu am avut nici o treabă.

Cred că se burduşiseră acolo, sub balconul Casei Culturii, vreo 15-20.000 de respiratori, care gâfâiau, la unison, din foale: „Iliescu, nu uita, / Bucovina e a ta!”. Neavând ce face, i-am întrebat pe megieşii mei de îmbulzeală cât le-a dat Iliescu pe ea, pe Bucovina adică, iar indivizii m-au privit crâncen, gata să mă linşeze. Din fericire, eram un ziarist popular pe atunci, aşa că a fost suficient să-mi rostească unul dintre ei numele, ca să mă aleg doar cu reproşuri blânde: „Nu-i frumos, domnule Drăguşanul, să vă daţi cu duşmanii ţării!”.

În Suceava, exista, pe atunci, un singur „duşman”, inginerul Florin Boeru, care clopota despre liberalism şi împotriva comunismului, oricând şi oriunde, de te lua cu spaime, aşa că, în cele din urmă, cu Florin Boeru au vrut să se răcorească puhoaiele umane bucovinene, dar nici chestia asta nu le-a reuşit, pentru că Florin, tânăr pe atunci, avea o alergare de campion etiopian.

Tot pe atunci, la Câmpulung Moldovenesc, câteva sute de legionari în uniforme verzi şi cu centuri cu diagonală, sosiţi din întreaga ţară, au trecut în marş triumfal prin oraşul pustiit, de spaimă, pe neaşteptate. Chiar şi securiştii, chiar şi miliţienii se pitiseră pe după perdele şi tufe, urmărind convoiul enigmatic, care se îndrepta spre poiana de la poalele Rarăului, în care, cândva, Corneliu Zelea Codreanu, în prezenţa profesorului şi filosofului câmpulungean Alexandru Bogza, fratele lui Geo Bogza, a scris „Cărticica şefului de Cuib”. Primind câteva fotografii (de la securitate? De la vreun binevoitor câmpulungean?), am scris o filipică dură împotriva marşului legionar, acuzând neinspiraţia de a întări şi, într-un anume fel, confirma „imaginea” confecţionată de propaganda comunistă printr-un marş timorant în uniforme, dar, spre surpriza mea şi, mai ales, a altora, în loc să mă aleg cu un glonţ în cap, legionarii mi-au dat dreptate, mi-au apreciat francheţea, iar curând m-am procopsit cu simpatia legionarilor din întreaga lume. Aproape simultan, m-a vizitat la redacţie fostul şef de Cuib din Suceava, avocatul Mihai Frumosu, iar din America şi din Belgia mi-au sosit cărţi, nu de propagandă legionară, ci de istorie, de la Alexandru Ronetti (Rahmistriuc, pe numele lui cernăuţean) şi de la preotul Delcescu. Rahmistriuc nu fusese legionar, până nu i-a văzut, în vremea dictaturii antonesciene, aduşi la Cernăuţi, în lanţuri, de liceenii şi studenţii bucovineni, inclusiv pe Mihai Frumosu, cică vinovaţi de rebeliune legionară.

La Suceava, fusese, cu ocazia rebeliunii, după datină, o bulibăşeală, politrucii din Palatul Administrativ şi cei din stradă convenind să aştepte până la lămurirea lucrurilor (dacă, la Bucureşti, câştigau legionarii, cei din strada suceveană urcau în Palatul Administrativ, fără împotriviri din partea „chiriaşilor” de până atunci). S-a tras un singur glonţ, în aer, dar şi acesta a ricoşat, rănindu-l pe liceanul Dumitru Oniga, martirul de mai târziu, care căsca gura la bulibăşeală. Cu ocazia asta, a pseudorebeliunii sucevene, interlopii târgului au atacat casele şi dughenele evreieşti din vecinătatea bisericii Sfântului Dimitrie, dar au intervenit rapid legionarii din cuibul lui Mihai Frumosu, care i-au snopit pe interlopi, apoi au pus gărzi legionare să apere dughenele şi casele evreieşti până la reinstaurarea ordinii. O astfel de atitudine dreaptă şi cinstită avea să-i fie de folos lui Mihai Frumosu, care nu a mai ajuns în temniţele comuniste, la intervenţia evreilor suceveni, în ciuda faptului că fusese şef de Cuib legionar în Suceava. Drept şi demn a fost şi gestul evreilor suceveni, care au apărat pe omul capabil de umanitarism, culpabilizarea în masă fiind un obicei specific românesc.

În vremea în care publicam, pe episoade, primul interviu din România cu un fost lider legionar (Mihai Frumosu ceruse acordul comandantului de atunci al legionarilor, un sibian, pe nume, dacă nu mă înşel, Bogdan Suru), tinerii ofiţeri din Armată cereau o reformare a structurilor militare, eu fiind singurul susţinător al mişcării CADA şi, fără voia mea, prietenul tinerilor ofiţeri care ocupau parterul Palatului Administrativ din Suceava, cu unii dintre ei rămânând prieten până astăzi, cei mai mulţi dintre ei fiind spulberaţi, ulterior, de iliescieni.

Nu concepeam, pe atunci să slujesc, cu condeiul meu, fără nici o plată (fraier mai eram!), decât opoziţia la iliescianism, deşi băgam de seamă că, exceptând partidele „profesionale”, adică ecologiştii doctorului în medicină Ioan Ieţcu şi „agrarienii” lui Constantin Sofroni, Gavril Mîrza şi Ioan Hanuşteac, toate celelalte încăpuseră pe mâinile lacome ale informatorilor securităţii, care, brusc, au scos de la naftalină câte o rubedenie îndepărtată, fost deţinut politic, rubedenie turnată şi renegată până în 1989, dar redescoperită drept nobleţe politicească şi afişată ca atare, în primii ani ai „democraţiei orginale” româneşti. Foarte puţine feţe şi, mai ales, biografii credibile existau prin politichia suceveană istorică: doi foşti deţinuţi politici demni de toată admiraţia, domnii Oloieru şi Turtureanu, dar amândoi fără funcţii politice, precum şi tânărul Bogdan Bicsi. Abia când s-a rupt în două „frontul” iliescian, pentru că Petre Roman o cam dăduse în bară cu mineriadele, la Suceava părea să se fi înfiripat un partid adevărat, cu Vasile Ilie preşedinte şi cu oameni faini (Mihai Chiriac, Vasile Cojocaru, Teodor Hauca, George Cotin, Mihai Grozavu, Constantin Maierean, Marian Ionescu etc.), în tabăra iliescienilor rămânând doar fostul director al Direcţiei Silvice, inginerul Panteliuc, un fost activist de propagandă comunistă, Nicolae Senciuc, şi un fost inginer silvic, Lazăr (Nicolae, dacă-mi aduc bine aminte). Nicolae Senciuc lucra la Prefectura Suceava, iar în biroul lui, de la etaj, s-a constituit cel mai mare şi mai puternic partid al vremii, PDSR. O singură problemă aveau cei trei: le lipsea un lider de forţă, în condiţiile în care inginerul Panteliuc, ca şi inginerul silvic Pâslaru, noul director silvic, refuzau să-şi asume un astfel de rol. De observat că, în judeţul nostru, pădurarii fac politica şi deţin puterea de vreo două decenii, mai întâi pădurarii lui Panteliuc, mai apoi pădurarii lui Flutur.

Ai dracului feşteri!