Shares

Cred că e cel mai dificil subiect pe care îl abordez, cel din titlu, se subînțelege. Nu aș fi făcut asta, dacă ieri și astăzi nu aș fi avut câteva discuții la care pe care nu doar că nu le anticipam, dar care îmi și dau de gândit. Vineri m-a sunat Lucia Condrea, o femeie al cărei renume a trecut de multă vreme granițele nu doar ale județului Suceava, ci și ale României. În luna noiembrie, i-am cerut permisiunea să imortalizez câteva din ouăle din colecția impresionantă pe care o are acasă pentru un anume proiect. La vremea respectivă a fost de acord și mi-a oferit tot sprijinul, motiv pentru care îi și mulțumesc din nou pe această cale. Ei bine, vineri mi-a spus că s-a documentat în ceea ce mă privește și că a rămas impresionată vizavi de ceea ce am scris de-a lungul timpului. Mai pe românește, am înțeles că aș fi un personaj dur, un soi de personalitate locală, măcar din punct de vedere al presei scrise. Astăzi, la înmormântarea bunicii (Dumnezeu să te ierte și sper că în cei 87 de ani te-ai bucurat de tot ceea ce se poate pe acest pământ), mi s-a spus la Sălăgeni că mă aude lumea la radio, la Europa FM, deși acolo nu sunt Sandrinio, ci Alexandru. O altă persoană mi-a spus că nu își dă seama cum am curajul să scriu anumite lucruri despre anumite personaje. Mă simt flatat de faptul că sunt urmărit și că oamenii (măcar o parte din ei) mai cred în ideea de presă și apreciază munca aceasta care de multe ori nu este deloc simplă și relaxată. Poate că am un alt stil de a prezenta o știre sau un articol de presă, unul mai impetuos și mai deranjant. Este modul meu de a fi jurnalist. Iar dacă am învățat să trag cu urechea, să mă documentez cum se spune în termeni de specialitate, îi sunt dator și bunicii Angela, cea condusă azi pe ultimul drum. În zilele de iarnă, puține la număr, în care mi-am petrecut vacanța de iarnă la ea am avut posibilitatea să stau pe cuptor și să ascult cum vecinele sau clientele ei (bunica era croitoreasa satului) sporovăiau și povesteau tot ce se petrece în sat. A fost o inițiere care poate îmi ajută și acum și poate care m-a împins să intru în această meserie. Mulțumesc pentru acele adevărate șezători. Iar în ceea ce mă privește, cred că altfel nu pot scrie decât așa cum am făcut-o de la bun început și cum mă pricep eu mai bine. Pentru unii sunt o pacoste, dar pentru alții sunt cel cu bisturiul. Vă mulțumesc și unora și altora pentru că mă citiți. Și că mă apreciați sau mă detestați, că mă aplaudați (fie și pe ascuns) sau că mă înjurați.

 

P.S. Această fotografie, la care țin foarte mult, și care nu ar fi fost posibilă probabil dacă nu îmbrățișam această meserie, este de la sediul Academiei Române, de la finalul lui 2019, din timpul unui interviu cu academicianul și istoricul Ioan Aurel Pop, o mare personalitate culturală a zilelor noastre.