Shares

În urmă cu mai mulţi ani am mers la o şcoală din municipiul Suceava. Nu am mers pentru vreo anchetă sau pentru vreo faptă regretabilă. Am ajuns acolo alături de Petru Ghervan şi Leonard Bibirig, oamenii care reuşiseră să impună Suceava ca un nume respectat în lumea handbalului din România.

Dacă nu mă înşel era la scurt timp după finala pierdută de Suceava în Challenge Cup în faţa Reşiţei, un moment de referinţă pentru sportul de echipă de la noi din judeţ.

Emulaţia produsă atunci de atingerea acelei performanţe s-a dorit a fi speculată la modul pozitiv, iar cei care conduceau destinele handbalului sucevean s-au gândit, şi pe bună dreptate zic eu, să atragă către acest sport un număr cât mai mare de copii. Practic, era dorinţa de a avea o bază de selecţie cât mai largă, lucru valabil oriunde în lume şi în orice sport.

Entuziasmul cu care au fost primiţi Ghervan şi Bibirig m-au făcut să cred că handbalul la Suceava va dăinui zeci de ani.

M-am înşelat. Şi nu oricum, ci amarnic rău de tot. În puţini ani, handbalul a ajuns la nivel de Cenuşăreasă. Anii frumoşi în care echipa evolua în cupele europene şi se bătea de la egal la egal cu forţele handbalului din România sunt acum doar amintiri.

bibirig si ghervan la scoala

Oamenii care au adus performanţa la Suceava au plecat şi ei. Leonard Bibirig a plecat la Vaslui, iar Petru Ghervan s-a retras. A revenit încercând să salveze ce mai era de salvat. Din păcate, a eşuat, iar echipa a retrogradat şi tare mi-e teamă că viitorul ei va fi sumbru, dar nu vreau să anticipez.

Miercuri seară, Petru Ghervan şi-a asumat eşecul şi şi-a anunţat retragerea de la echipă. Nu am fost de faţă, dar fotografiile mi l-au arătat ca pe un alergător de cursă lungă învins. Trist şi neputincios. Cu remuşcări şi întrebări la care nu a găsit răspunsuri. Că un oraş întreg nu a găsit resursele necesare pentru a construi o sală de sport civilizată, că un judeţ de unde se vând păduri şi se exploatează ape minerale nu a reuşit să adune bani pentru a susţine o echipă de Ligă Naţională, care a ocupat un loc trei la nivel naţional. Şi multe, foarte multe nelămuriri şi nedumeriri.

Iar la fel de trişti ar trebui să fim cu toţii. Pentru că nu am fost capabili să susţinem performanţa şi am dat atât de uşor cu piciorul la un club construit din nimic dar cu multă dragoste şi pasiune.

Ce ne rezervă viitorul? Habar nu am. Dar lăsaţi-mă să-mi aduc aminte de bucuria copiilor de la Şcoala Gimnazială Nr. 9 în momentul în care Ghervan şi Bibirig au fost alături de ei şi au dat autografe.