Utopia revenirii Bucovinei de nord în graniţele României

Declanşarea evenimentelor din Ucraina a reaprins pentru unii naivi flacăra speranţei că ţinuturile care au aparţinut cândva României vor reveni la patria mamă.

Mă refer aici la ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, teritorii care de-a lungul istoriei au fost administrate fie de Imperiul Ţarist, de Imperiul Austro-Ungar sau de defuncta URSS.

Cei care visează la o Românie din perioada interbelică vor mai avea de aşteptat. Am să explic câteva motive pentru care am convingerea că actualele graniţe teritoriale se vor păstra pentru mulţi ani de acum încolo.

În primul rând, România este stat membru al Uniunii Europene, iar conducerea acesteia a garantat în nenumărate rânduri, ultima dată ieri, dacă nu mă înşel, prin vocea şefei diplomaţiei europene, Catherine Ashton, că integritatea teritorială a Ucrainei este garantată. Acelaşi lucru vor şi americanii, iar noi, nişte nimeni în relaţiile cu Europa şi SUA, nu vom avea niciodată curajul să cerem ceva.

Pe de altă parte, o intervenţie a armatei române în aceste ţinuturi ar fi un bun prilej pentru Rusia de a revendica exact acelaşi aspect. Iar dacă în zona Cernăuţi doar circa 10% din populaţie este de origine română, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre estul şi sudul Ucrainei, inclusiv peninsula Crimeea, acolo unde ruşii deţin o pondere importantă, în unele zone chiar până la 60%.

Nimeni nu va risca să dea apă la moară imperiului condus de Vladimir Puțin pentru o intervenţie în Ucraina, ceea ce ar putea duce chiar la disoluţia statului vecin. Şi nu trebuie uitat că şi Polonia poate ridica pretenţii, ceea ce ar complica şi mai mult o ecuaţie europeană care are deja foarte multe necunoscute.

Un alt aspect care nu trebuie neglijat deloc este opinia naţionaliştilor ucraineni, cei care au şi declanşat, susţinut şi finalizat revolta actuală. Pentru cei care nu ştiu, ideea unei intervenţii a armatei române în Ucraina, o idee foarte proastă după mine, a fost taxată prompt în EuroMaidan, ceea ce a dus la creşterea antipatiei faţă de populaţia cu rădăcini româneşti. Naţionaliştii ucraineni nu vor fi de acord niciodată cu cedarea măcar unei palme din pământul ţării, iar toate acţiunile lor se vor concentra în această direcţie.

Cireaşa de pe tort este lipsa de reacţie şi viziune a diplomaţiei de la Bucureşti faţă de tot ceea ce înseamnă românii de peste hotare. Niciodată nu a existat vreo politică suficient de coerentă, iar românii aflaţi în alte ţări nu s-au simţit niciodată sprijiniţi. Strigătele lor disperate nu au fost auzite niciodată de surzii de la Bucureşti şi probabil că nu vor fi percepute prea devreme.

Un articol foarte bun vizavi de jalnica prestaţie a Bucureştiului faţă de românii din afara graniţelor a fost scris de Petre M. Iancu, de la Deutsche Welle. În articolul intitulat „Nevoia Europei de români”, jurnalistul face un rechizitoriu dur la adresa autorităţilor de la Bucureşti. Dacă ar fi fost atins şi preşedintele Băsescu, pentru că şi el are atribuţii de politică externă, aş fi spus că e un articol perfect. În condiţiile în care toată vina este aruncată în spatele actualului ministru de Externe, Titus Corlăţean, cred că problema a fost redusă doar la ultimele luni de guvernare.

Ori, incapacitatea României de a gestiona problema conaţionalilor aflaţi peste graniţe este una cronică şi vine de ani şi ani de zile.

Şi am să închei cu un adevăr foarte dureros rostit de acelaşi Petre M. Iancu: „Revoluţia ucraineană a întors o sumă de lucruri pe dos. Doar la Bucureşti combinaţia de Stalin şi Caragiale invocată cândva de Belu Zilber pare să-şi fi rămas sieşi identică”.