Shares

Dictatura cimpanzeilor a început în primele zile ale anului 1993, când prefect de Suceava a fost numit Ioan Băncescu, fost activist pcr cu propaganda, fost inspector al consiliului popular judeţean, fost director în achiziţia de piei, lână şi piele şi, cu această ocazie, protagonistul unui scandal de corupţie rapid muşamalizat.

Preşedinte al Consiliului Judeţean Suceava fusese ales Constantin Sofroni, iar vicepreşedinţi, Gavril Mîrza şi Vasile Ilie, echipa aceea, spre care putem privi cu nostalgie, fiind, în fond, ultimul bastion al profesionismului în politica băştinaşă, după cea a lui Daniel Catargiu, Gavril Moroşanu, Ioan Corniciuc şi Constantin Sofroni, cronologic vorbind.

Ioan Băncescu, personaj gomos şi zărvuitor, începuse să se considere, aidoma oricărui parvenit el însuşi surprins de nemeritată ascensiune, un fel de semizeu, zidit din clisă fetidă pe mlaştina activismului comunist. Eu mi-l amintesc aidoma bulbucilor unei turbării noroioase, revărsând mâluri şi miasme peste arealul lui, dar şi împroşcând până departe, până aproape de streaşina de sidef a cerului de vară.

Provenit dintr-un partid unic, Băncescu visa un nou partid unic şi, în vreme ce în judeţ piereau, zilnic, mii de porci şi de păsări prin îngrăşătoriile de stat, în vreme ce sectorul zootehnic al judeţului se prăbuşea, Băncescu se îmburica drept „alt Cattani de Suceava” prin presa de partid şi de stat, dar şi prin coloanele ziarelor judeţene, care prindeau, din zbor, tainele obedienţei democratice, mult mai dulce, deşi mai umilitoare, decât obedienţa comunistă. Pe vremea aceea, oameni de afaceri în formare, precum Plăcintă, de la Avicola Internaţional Bacău, îngroziţi de soarta cumplită a şeptelului de animale, condamnat la moarte prin înfometare, au sosit la Suceava, cu tot felul de propuneri de salvare a bietelor vietăţi, dar n-au avut cu cine discuta, pentru că Băncescu, cu minţişoarele lui eclatante, nu era dispus „să-şi vândă ţara” nici măcar pentru a o salva de la moarte. Bântuia, pântecos şi holbat, prin istoria judeţului, într-o ciudată vânătoare de cadre pentru partidul său bolşevic, PDSR fiind, în judeţul Suceava, pe vremea lui Băncescu, un partid dezgustător de bolşevic. Neavând de ales, Mihai Grozavu, de la PD, Gavril Mîrza şi Ioan Hanuşteac, de la agrarieni, şi o mulţime de alţi politicieni democraţi în formare s-au lăsat înregimentaţi în partidul bolşevismului băncescovian, rezistenţa democratică suceveană urmând să se bazeze, vreme de ani buni, doar pe agrarianul Constantin Sofroni, pe liberalul Florin Boeru şi, mai ales, pe democratul Vasile Ilie, singurul care avea curajul să-l înfrunte pe Băncescu în presă, ripostând imbecilităţilor gomoase cu acuze probate de corupţie, prima victorie a lui Ilie fiind renunţarea lui Băncescu la brăţara din aur masiv, pe care o purta fălos, la mâna dreaptă, încă din vremea unor controversate afaceri cu piei nedubite.

Ulterior, Băncescu avea să fie îmbrâncit în anonimatul pe deplin meritat de cei aduşi cu forţa în PDSR, iar „alt Cattani de Suceava”, jignit profund de viciile unei democraţii care, fără el, nici nu putea exista, a trecut cu arme şi bagaje în Partidul România Mare, dar nici acolo n-a făcut mulţi purici semizeici, fiind strivit, cu tot cu purici, de vajnicul activist Gheorghe Acatrinei, cel care, fie vorba între noi, îl întrecea politic în toate, fiind, cum spune o vorbă veche, „uns cu toate alifiile”. În cele din urmă, fălosul Ioan Băncescu a eşuat ca lustruitori ai papucilor lustruitorilor de papuci ai lustruitorilor de opinci, căciulă, suman şi traistă-n gât ale lui Gheorghe Flutur, cel care îi „răsplăteşte” în acest fel mârlăniile incalificabile de prin anul 2000, cu care Băncescu încercase să-i spulbere începuturile întru ale politichiei.

În decembrie 1996, când Vasile Ilie era uns prefect, în locul lui Ioan Băncescu, spulberând gardul de lemn, ridicat baricadă între Consiliul Judeţean şi Prefectură, începusem să sper într-o viaţă politică normală (m-am înşelat, ignorând omeneştile orgolii), pusă în slujba judeţului, în condiţiile în care toate instituţiile administrative erau conduse de echipe de oameni inteligenţi, cu experienţă administrativă deja dobândită. Consiliul Judeţean Suceava era condus de Gavril Mîrza, Mihai Grozavu şi Dragoş Danubianu, Primăria Sucevei îi avea lideri pe Constantin Sofroni şi pe Costică Dascaliuc, iar prefectul Vasile Ilie era secondat de subprefecţii Florin Boeru şi de un ţărănist al cărui nume nu mi-l mai amintesc, un oarecare Bogdan, băiat bun, dar care judeca numai cu capul lui Orest Onofrei. Ştiu că a mai fost subprefect, ulterior, în locul lui Florin Boeru, un pensionar şters, dar şmecher, care avea să ajungă, mult mai târziu, chiar şi ministru secretar de stat, cu condiţia de a depune mărturie mincinoasă împotriva subsemnatului, cu ocazia unui proces de presă, menit să mă extermine. Acest Valică Golea încercase să devină un fel de comisar sovietic în judeţul Suceava, ordonând Procuraturii şi Poliţiei să mă lege, iar prietenilor mei să rupă orice legătură cu mine, dar nici procurorii, nici poliţiştii şi nici prietenii mei nu puteau coborî atât de jos. Poate că fără nici o legătură cu Valică Golea, dar în acelaşi spirit delaţionist, un zugrav bisericesc parvenit, pictorul-cimpanzeu Dumitrescu, devenit raportor-cimpanzeu al Consiliului Europei, mă acuza, tot pe atunci, că aş însemna, alături de Corneliu Vadim Tudor şi de suporterii echipei de hochei din Miercurea Ciuc, un vârf al curentului antisemit din România, aşa că Procuratura de pe lângă Tribunalul Suceava a deschis un dosar împotriva mea pentru inventate „prejudicii grave aduse minorităţii evreieşti din România”. Am ripostat cu o plângere penală împotriva tuturor acelor trepăduşi, acuzându-i de „prejudicii grave aduse majorităţii româneşti din România” (nu ştiam că ei erau susţinuţi de Petre Roman, pe atunci ministru de externe), probând că nu am avut, vreodată, atitudini antisemite, ci, dimpotrivă, nu obişnuiesc să lansez acuzaţii în grup, aşa că dosarul a fost închis, fără să mi se aducă vreun prejudiciu, nici măcar verbal din partea procurorului de caz.

Mulţi îşi închipuie că meseria de ziarist e frumoasă, bănoasă şi uşoară, dar nu e deloc aşa. Dacă ai ceva de spus, dacă ai de crezut în ceva, te afli singur, mereu şi mereu, în faţa măciucarilor politici, în cea a unor obedienţi funcţionari ai statului, ba chiar şi în faţa agresivităţii invidioase a unor colegi de breaslă sau cititori cu vieţi deja ratate. Şi trebuie să rezişti, singur şi din ce în ce mai ostenit, până la capăt, iar dacă şi izbuteşti, atunci chiar poţi să îţi asumi cu mândrie statutul de „Mercenar Negru”, deşi Gheorghe Flutur ţi-l atribuise, peiorativ, doar drept poreclă.