Shares

Să fii român e o menire dificilă atât în străinătate, cât mai ales la tine în ţară.

 

Plecaţi prin Europa în căutarea acelui El Dorado izbăvitor, sute de mii de români, printre care şi zeci de mii de suceveni, au aflat că rozul nu este cel pe care îl ştiau ei din cărţi şi ilustrate. S-au trezit în faţa unor mentalităţi diferite, pe care cei mai mulţi şi le-au însuşit, le-au învăţat şi s-au integrat.

Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi când a venit vorba de relaţiile cu patria mamă. Fie că este vorba de ambasade, consulate sau orice altceva care ţine de România, totul se transformă în misiune imposibilă.

În urmă cu un an, sute de mii de români din străinătate s-au revoltat, şi pe bună dreptate, pentru că nu-şi pot exercita dreptul de vot. Nemulţumirea lor a generat un val uriaş, care a măturat pur şi simplu candidatul PSD din drumul spre Cotroceni. A fost momentul în care am auzit cel mai idiot slogan posibil, o manipulare ordinară dar bine instrumentată. Ne-am luat ţara înapoi.

La scurt timp am spus, cu argumente care pot fi găsite în articolele mai vechi pe care le-am scris, că este o mare minciună. Iar faptul că am avut dreptate se vede acum, când aceeaşi oameni care erau înverşunaţi împotriva unui regim sunt umiliţi de un alt regim, vremelnic aflat şi el la conducerea României.

cozi frontiera

După lungi drumuri prin Europa, oamenii au ajuns la porţile casei, la frontieră, iar aici nu doar că nu au primit pâine şi sare, nici nu ar fi dorit aşa ceva, ci au fost supuşi iar unui tratament degradant. Să stai 5-6 ore în frontieră pentru a ajunge acasă şi pentru a cheltui sute sau mii de euro, bani fără de care România ar sucomba, nu poate fi decât umilinţă.

Nimeni nu s-a gândit să ia vreo măsură concretă pentru a elimina cozile, aglomeraţia şi nervii. Să-i fi mutat dracului pentru câteva zile pe vameşii şi poliţiştii de frontieră care freacă menta prin alte zone de frontieră aproape necirculate acolo unde chiar este nevoie de ei, să fi deschis mai multe puncte de unde se puteau achiziţiona rovignete. Erau măsuri simple, dar care ar fi arătat că României îi pasă de cetăţenii ei.

Ei bine, acest lucru nu s-a întâmplat. Ce trebuie să înţeleagă românii din tot ce li se întâmplă? Că au fost abandonaţi cu totul de nişte guvernanţi hulpavi şi incapabili? Asta cred că ştiu deja. Că reprezintă doar nişte cifre? Şi asta ştiu. Că banii lor sunt tot ce contează? Şi asta au aflat. Iar întrebările legate de această bătaie de joc generalizată pot continua, cu răspunsuri previzibile.

Umilinţa are şi ea limitele ei, iar când va fi să explodeze mămăliga unor nu le va fi deloc bine. Din păcate, vor veni alţii la fel ca cei alungaţi. Iar istoria mai veche, dar şi cea recentă nu face decât să confirme că suntem într-un cerc mocirlos din care nu văd cum putem ieşi.