Comuniştii cu faţă umană şi cimpanzeii anticomunişti

Nu-i cunoscusem pe liderii comunişti din judeţ, nici măcar pe cei ai unei tehnocraţii autentice, precum Ioan Nemţeanu, Traian Dominte sau Gheorghe Toma, deşi pe Gheorghe Toma aveam să-l întâlnesc în zilele următoare, cele ale apogeului forţei sale incredibile.

Îl ştiam bine doar pe Ovidiu Mustaţă, unul dintre cei mai rasaţi lideri de colectivităţi umane, pe care l-a avut Suceava vreodată, pe care îl admiram fără rezerve, la fel de apropiat sufletului meu fiind şi adjunctul acestuia, inginerul şef Traian Chiriac. Indirect, îl ştiam şi pe Nicolae Moraru, pentru că fusesem coleg, în liceul pe care mi l-a furat amărăşteanul sfertodoct Cârlan, cu al doilea fecior al lui, Gigi, cu care, de altfel, eram şi foarte bun prieten. În liceu, noi, cei patru ţărănuşi din comuna Salcea (colegul meu de bancă, Traian Huluţă, Miki Cocieru, Vladimir Ţînţar şi subsemnatul), nimeriserăm într-o clasă formată numai din băieţi, crescuţi în familii elitiste (feciori de directori, de securişti, de activişti pcr cu funcţii importante), şi erau atât de fantastici Dorin Cucerechean, Florin Duduţă, Silviu Stănescu, Dan Constantinescu, Gigi Moraru şi ceilalţi încât şi faţă de părinţii lor nutream o netrucată simpatie, aşa că, la revoluţia făcută plocon Sucevei, nu prea înţelegeam să-i urăsc pe comunişti în masă, ci funcţie de vinovăţii individuale, aşa că, atunci când am plecat prin unităţile industriale, ca să asist, cu notesul şi pixul în mână, la linşarea de comunişti, eram mai curând curios, decât încrâncenat. Cea mai nostimă întâmplare a revoltei cimpanzeilor anticomunişti a fost cea de la Trustul de Construcţii Montaj, transformat de cimpanzei în „Castor” şi, ulterior, făcut praf şi pulbere pentru droguri, trascăuri tari şi femei. Acolo, la viitorul „Castor” erau directori doi oameni diluaţi, fără personalitate, dar mânia revoluţionară era îndreptată plenar împotriva lui Nicolae Moraru, tatăl colegului şi prietenului meu din liceu. Vă tăia salariile?, întrebam eu. „Cum să ne taie salariile, că doar avem familii”, răspundeau proletarii revoltaţi. Vă dădea afară?, insistam cu neaşteptată vervă jurnalistică, iar proletarii explodau de uimire: „Cum să ne dea afară?!”. Dar ce vă făcea?, nu mă dam eu bătut. „Ne înjura. Venea, pe şantiere, la ora 4 şi, pe care-l simţea băut, îl înjura şi îl trimitea acasă, să se odihnească”. Şi nu-i ponta ziua!, mă dumiream eu, deja contaminat de elan revoluţionar. „Nu ne tăia ziua, că doar aveam familii. Ne trimitea să ne dregem şi să ne refacem, dar ne şi înjura”.

La Întreprinderea de Reparaţii Auto, însă, era fierbere mare, iar masele clocotitoare păreau de nestăpânit. Acolo, cică, se afla un adevărat monstru roşu, care nu se lăsa izgonit din bârlog şi pace. În curtea întreprinderii, fusese adusă o remorcă-platformă, pe care urcau, unul după altul, personajele democratice, revoluţionare, care tunau şi fulgerau împotriva lui Gheorghe Toma, iar pixul meu de reporter umplea paginile notesului mai abitir decât Vladimir Tismăneanu cu venin democratic. Pe neaşteptate, pe platformă a urcat un bărbat uriaş, cu căciulă brumărie, cu halat din doc albastru şi cu o vestă muncitorească din acelaşi material, iar mulţimile s-au tras, înspăimântate, îndărăt, gata să o ia la fugă, odată cu primul mârâit al fiarei rănite. Aşa arăta Gheorghe Toma, când l-am văzut eu pentru prima dată, ca un urs rănit, dar de dimensiuni uriaşe, gata să strivească sub tălpi întreg muşuroiul de furnici. Spre surpriza mea, Toma nu s-a dezvinovăţit, deşi a ţinut un discurs scurt, avertizând că întreprinderea aceea, care, dintr-un service-auto, devenise una dintre cele mai performante din ţară, se va face praf şi pulbere, în curând. Apoi a plecat şi s-a făcut pârtie prin mulţimea intimidată, copleşită şi, fără voie, conştientă parcă de propria ei măruntoşenie, aceeaşi mulţime care, peste doar vreun an şi jumătate, avea să-l impună, cu un sprijin entuziast, pe Gheorghe Toma primar al Sucevei. Numai că, într-un an şi jumătate, Suceava avea să devină arena autentică a cimpanzeilor politici, iar Gheorghe Toma nu avea cum să o mai ia de la capăt, pentru că aptitudini de dresor de cimpanzei nu avea. Era un bărbat, un om adevărat, dar o ciudăţenie pe planeta maimuţelor.

În oraş, acolo unde judeţul şi municipiul nu înseamnă doar două abstracţiuni, cum ar spune Vasile Lupu, lacomul poftitor de averi mănăstireşti, invitatul la revoluţie, domnul prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, făcea treabă bună, invitând să preia puterea personalităţi agreate din fosta tehnocraţie comunistă, precum Daniel Catargiu, Ioan Corniciuc, Constantin Sofroni, Gavril Moroşanu sau Filaret Poenaru. Îndepărtaţi, unul câte unul, cimpanzeii au dat năvală spre democraţie. Nu se pricepeau la nimic, aşa că s-au apucat de politică, tunând şi fulgerând împotriva comunismului, din care proveneau. Printre ei, îşi făcuseră loc şi nişte personalităţi tehnocrate în devenire, precum Mihai Chiriac, Vasile Ilie, Gavril Mîrza sau Ioan Hanuşteac. Cimpanzeii de rasă încă se ţineau deoparte, ivindu-se la orizont, cu mârâituri ciudate, doar în zilele puciului comunist de la Moscova. Şi în acele zile, ale puciului moscovit, am jucat şah cu ziaristul Mircea Sfichi (n-am harul istoriei şi ratez mereu oportunităţile, ademenit de blestematul de şah), iar ei, cimpanzeii politici, în frunte cu Ioan Băncescu, veneau să chibiţeze, frecându-şi mâinile, de satisfacţie sau de insatisfacţie, funcţie de ştirile care veneau de la Moscova.

În zilele minunatei revoluţii sucevene, pe când lucram primele două numere ale primei publicaţii particulare din România, „Tinerii Revoluţiei”, a urcat în cămăruţa de şah a fostului cotidian „Zori noi”, unde făceam tehnoredactarea, maistrul tipograf Maxim, şi cu umorul lui şotios, dar mult prea britanic, ba chiar de-a dreptul irlandez, ne-a zis: „Domnilor, m-au informat vecinii că se învârt doi terorişti prin preajmă…”. Era plin de poeţi, dar şi de cimpanzei în redacţia improvizată, şi-atunci poetul Ioan Manole, stingând lumina şi aruncându-se la podea, a strigat eroic: „La pământ! Toată lumea, la pământ!”. Fumam, în picioare, lângă fereastra uriaşă, iar amicul meu poet, observându-mă decupat pe lumina lunii, a tunat din glas precum Napoleon pe câmpurile lui de bătaie: „Ioaneee, fără eroisme inutile, Ioaneee!”.

Am râs cu lacrimi. Eram atât de mărunţi şi de neînsemnaţi, încât nimeni nu ne-ar fi vrut răul. Cu cât eşti mai mărunt şi mai neînsemnat, cu atât eşti în mai deplină siguranţă. Omului mărunt nici păcatele nu i le observă nimeni.