Din Suceava pe Bucegi

În urmă cu ceva vreme, Bogdan, un prieten cu care am colindat munţii Rodnei acum câteva luni, a „descins” în Bucegi.

A urmat un traseu destul de dificil, din care nu au lipsit peisaje de vis, dar şi mizerie şi multă nesimţire.

Deh, Bucegii sunt aproape de Bucureşti şi, din păcate, pe lângă turiştii cu comportament ireproşabil mai ajung şi tot soiul de lepre.

Am să las să curgă mai departe povestea celor câteva zile din Bucegi, văzută prin ochii lui Bogdan, pe care sper că-l voi însoţi cât mai curând şi eu pe acest traseu.

După ce am stat un pic pe gânduri din cauză că nu prea ai cu ce să ajungi în timp util până în Braşov, mi-am pregătit echipamentul necesar pentru o urcare la peste 2.500 de metri altitudine. Am găsit cu chiu cu vai o teleguţă care pleacă la 22:45 din Suceava, astfel că la 06:30 trebuia să fiu în Bucureşti, unde mă întâlneam cu prietenii cu care am plănuit ieşirea. Până în Braşov am mers cu maşina mică.

Ne cam speria ceaţa pe care o vedeam sus şi mai tare ne-am speriat când am văzut că începe uşor, uşor ploaia. Spre norocul nostru a fost doar o ploaie trecătoare.

Am făcut cam 3 ore din Bucureşti până în Braşov, până la poalele Bucegilor impunători mai durând cam încă 20 de minute. În jurul orei 10 am început urcuşul

Traseul a fost unul nou pentru mine. Am urcat de câteva ori Bucegii şi am bătătorit potecile acestui masiv atât de impunător, dar pe traseul acesta nu am mai fost, deci era o experienţă nouă.

Traseul poartă denumirea Clincea, plecarea se face din satul Poarta şi chiar de la plecare dai piept cu un urcuş destul de anevoios. Încă eram destul de îngrijoraţi din cauza vremii. Norii erau destul de ameninţători şi chiar începuse din nou să picure, dar nu ne-am dat bătuţi.

Pe marcajul de la „start” durata traseului era dată undeva la 6 1/2 – 7 ore aşa că ne-am pus în plan să nu sărim de acest timp.

Era destul de aiurea pentru ca nu prea vedeai mare lucru in jur din cauza intunericului produs de nori si de padurea deasă.

Am continuat urcuşul printre stânci, razele soarelui care încercau să-şi facă loc printre nori producând imagini vizuale desprinse din picturile străvechi pe pânză.

Totul a fost aşa „hibernal” până am trecut deasupra plafonului de nori unde am dat de un soare zâmbitor care ne încălzea, iar panorama din jur era de vis. Absolut de vis. Crestele munţilor „de sub noi” care ieşeau puţin din nori, stâncile din jur şi abruptul Bucegilor te lăsau fără cuvinte.

Am continuat pe marcaj şi am ajuns la celebrele lanţuri. Unele porţiuni de gheaţă ne-au creat câteva probleme, dar totul a fost în regulă până la urmă.

Animalele sălbatice caracteristice Bucegilor au dorit să ne amintească şi de prezenţa lor. Câteva capre negre zburdau destul de aproape de noi, probabil s-au speriat de zgomotul nostru, iar urmele lui moş Martin ne-au sporit atenţia şi am ciulit urechile cât de bine am putut noi.

Dificultatea traseului a crescut şi am hotărât să luăm o pauză de 25-30 minute la refugiul Şaua Ţigăneşti pe care l-am găsit închis, curat şi îngrijit aşa cum e şi normal. Acolo ne-am alimentat şi ne-am tras sufletul un pic după care am reluat urcuşul.

Am ajuns pe vârf pe la ora 17:30 cum ne-am şi propus, să ajungem pe lumină naturală şi nu la frontale. Am vrut să stăm la cort dar vremea şi prezenţa unor urşi prin zona cabanei, văzuţi cu câteva zile înainte, ne-a făcut să ne răzgândim. Un prieten de-al unuia dintre noi ne-a oferit cazare la refugiul Salvamont de la „bolovanul de pe Omu”. Am mers la cabană să ne încălzim cu o ciorbă şi o căniţă de vin fiert, după care a urmat mult aşteptatul somn. Refugiul Salvamont e foarte bine îngrijit, nu arată deloc ca un refugiu „normal” să zic, e practic o semi-căbănuţă.

Ţin musai să precizez că „ospitalitatea” cabanierului de la Omu lasă de dorit ca de obicei. Nesimţirea e la ea acasă deci, dacă puteţi, evitaţi cabana.

Ne-am trezit dis-de-dimineaţă şi am plecat spre Şaua Bătrână, ţinta era refugiul Şaua Bătrână unde plănuiam să facem un nou popas mai lung. Din păcate, la acest refugiu lucrurile au stat altfel. Mizerie, peturi, prezervative…. pe scurt gunoaie.

Traseul a „curs” fără incidente, peisajele absolut minunate, am fost ajutaţi şi de vreme, am cântat, am urlat, am fluierat… totul a fost „ca la carte cum se zice”.

Recomand cu maximă căldură acest traseu, dar trebuie să amintesc totuşi că e un traseu foarte greu, care necesită o experienţă destul de mare în ale muntelui, în primul rând rezistenţă foarte bună. Însă, odată ajuns sus, constaţi că a meritat absolut tot efortul depus. Peisajele sunt absolut de vis şi merită să „cuceriţi” şi voi acest munte extrem de impunător din toate punctele de vedere!