Shares

Ştiu la ce mă expun, dacă dau curs invitaţiei gazetarului Sandrinio Neagu de a intra în arena cu cimpanzei politici pentru a le aminti de origini şi a-i orienta spre jungla fetidă din care provin cu eventuale şuturi în posterioarele lor dolofane.

Am şi ezitat, vreme de câteva zile, fiind şi eu, ca tot românul, şi iertător din fire, şi predispus să uit repede ticăloşiile, în succesiunea lor bolnăvicioasă, care ne ţine loc de istorie. În fond, cine are nevoie să-şi mai aducă aminte de acel bulă gomos, pe nume Ioan Băncescu, prelins în haznaua pluripartitismului sucevean din lăturile activismului profesionist bolşevic, sau de măruntul liberal Vasile Mândroviceanu, de amuzantul Nicolae Senciuc (Dumnezeu să-l odihnească în pace!), cu celebrul său strigăt politic („Bisău’ lor de golani!”), când şi ceilalţi, nu numai simpaticul Kolea Drojdiuk, sunt deja răposaţi întru Domnul, deşi n-au prea băgat de seamă. De ce să risc eu să fiu făcut albie de porci pentru că i-am preţuit mult pe Gavril Moroşanu, pe Daniel Catargiu, pe Ioan Corniciuc, pe Constantin Sofroni, pe Gheorghe Toma, pe Gavril Mîrza, pe Vasile Ilie, pe Petrică Ştirbu, pe Orest Onofrei, pe Marian Ionescu şi pe alţi câţiva, în ciuda unor păcate omeneşti, pe care, şi ei, ca şi mine, le-au avut sau încă le mai au? Pentru că mai au şi altceva, în afară de slăbiciuni, adică un anume cumul de calităţi, ştiute sau abia întrezărite, care i-au transformat în existenţe reale, îndreptăţite, dacă nu la memorie, măcar la simpatie. Fără îndoială, ceea ce simpatizez eu înseamnă subiectivismul meu, deci o anume afectivitate pozitivă sau negativă, dar pe care, spre deosebire de alţii, mi-o asum până la a risca blamări exagerate. În fond, nefiind politician, eu n-am orgolii, aşa că pregătiţi-vă pietrele, oameni buni (ca să-l citez pe guristul Coşneguţă Brăteanu), şi daţi în mine cu sârg, despovăraţi-vă de propriile voastre ratări, din moment ce mă ofer de bună voie şi cu promisiunea de a rezista până la capăt!

Arena cu cimpanzei politici s-a încropit, la Suceava, imediat după ce s-a dat drumul la revoluţie, prin intermediul televiziunii de stat, atunci când s-au golit de cadre sediile consiliului popular judeţean şi al comitetului judeţean p.c.r., al tribunalului şi al miliţiei. În cele trei sedii, brusc vidate de putere, au rămas doar câţiva oameni, care nu aveau ce-şi reproşa din atitudinea lor trecută faţă de comunitate: fostul prim-vicepreşedinte Nicolae Moraru, la partid, judecătorul Dinu Ilieş, în Palatul de Justiţie, şi căpitanul, pe atunci, Mircea Smoleac, la miliţie. În rest, au tuflit-o tovarăşii şi s-au dosit, aşteptând să vadă cum se vor derula întâmplările: dacă Ceauşescu ar fi câştigat, ei se salvau; dacă Ceauşescu pierdea, ei iarăşi se salvau, drept „comunişti cu faţă umană”, numai buni de edificat şi democraţia la Suceava.

În ziua aceea, jucam şah cu Mircea Sfichi, în redacţia „Zori noi”, încheind disputa abia atunci când Dănuţ Burgheaua, Sorin Avram, Constantin Ştefuriuc, Nicolae Groza şi Dan Fîrţescu au venit la redacţie, pentru a întemeia o nouă publicaţie, prima particulară şi liberă din întreaga Românie, pe care urmau să o facă Mihai Pânzaru-PIM, Constantin Hrehor, Codruţ Pânzaru, Costică Oalaru, Ghiţă Ştirbu, Gica Pânzaru, Liviu Popescu, Ioan Manole, Ghiţă Parascan şi alţi câţiva. Ghiţă Ştirbu şi Ioan Manole fuseseră printre cei care luaseră cu asalt Palatul Administrativ, dar în care n-au mai încăput, după ce plecaseră până acasă, ca să se schimbe, locul lor fiind luat de invitaţii la revoluţie.

Primul invitat la revoluţie a fost domnul profesor Mihai Iacobescu. Rămăsese singur, în vidul de putere, Nicolae Moraru şi, pentru că aşa sunau ordinele lui Ion Iliescu, s-a gândit să mai invite nişte cadre de nădejde şi necompromise, care să cristalizeze frontul judeţean al politichiei democratice, aşa că l-a sunat pe domnul profesor Iacobescu, singurul om care ar fi putut mobiliza câţiva oameni de valoare din Suceava. La invitaţia domnului Iacobescu, au venit, apoi, la revoluţie, şi alţi invitaţi de marcă, precum profesorul şi scriitorul Octavian Nestor, precum şi câţiva şefi de întreprinderi sucevene cu glagorie şi cu nume bun. Dintre cei care luaseră cu asalt sediul judeţean al p.c.r., unii au rezistat până la constituirea frontului salvării comuniştilor cu faţă umană, printr-un veritabil eroism în a-şi birui foamea şi somnul, ştiut fiind faptul că în democraţie există o singură regulă de bază: „Scoală-te tu, ca să mă aşez eu!”. Ştirbu şi Manole, mult prea tineri fiind pe atunci, n-au ştiut această regulă a democraţiei neaoşe, aşa că, dacă au plecat să mănânce, să se spele şi să se schimbe, duşi au rămas, locurile lor fiind rapid ocupate de invitaţii la revoluţie.

N-am să insist asupra acelor zile, pentru că nu merită nici o întâmplare să fie scoasă din contextul penibilului şi ridicolului, pentru a fi înfăţişată drept altceva şi cu atât mai puţin drept eroism. În mod sigur, însă, nu i-am zărit la revoluţie, nici ca invitaţi, nici în postură de curioşi, precum eu, Ghiţă Parascan sau Costache Achiţei, pe Gheorghe Flutur, Nicolae Barbă, Ioan Bălan, nu mai ştiu cum Gospodaru, Petru Juravle, nu mai ştiu cum Pardău, Daniel Cadariu, Ioan Lungu şi toată caracuda asta de anticomunişti cu gura din vremurile mai noi şi mai decadente ale democraţiei, dar nici pe tovarăşul lor la împărţit ciolane, traseistul politic Ioan Băncescu, actual ştab al domeniilor statului şi, puţin după revoluţie, mare cotonogar de simpatizanţi ai partidelor istorice, acel prim Stalin băştinaş al democraţiei de Bucovina.

La drept vorbind, şi eu am avut mare noroc de nenorocul lui Ceauşescu, pentru că mă pusese dracul să scriu, pe trei sferturi, primele două numere ale revistei „Tinerii Revoluţiei”, semnând şi cu pseudonime precum I. Dragu, I. D. Gaza, I. Mereanu, Tiberiu Hojda, Dragoş Visiu, Ilie Adeli, ca să părem mai mulţi, iar dacă ar fi câştigat comuniştii pe faţă şi nu pe faţă umană, o băgam pe mânecă rău de tot.