Acasă la tatăl MiG-urilor
Vizita de anul trecut din Armenia nu avea în program o escală către locul de baştină al celui considerat tatăl celebrelor avioane MiG.
Întâmplarea a făcut ca ghidul nostru să ne propună transferul de la Erevan la Tbilisi, locul de unde urmam (eu şi cei trei parteneri de drum ai mei), cu maşina proprietate personală, iar pe drum am văzut şi obiective care nu erau în plan.
În Caucaz totul este diferit, iar spectacolul munţilor nu se poate să nu-şi dea fiori. Poate aceleaşi gânduri le-a avut şi Artem Mikoian, omul de care se leagă o pagină importantă din istoria aviaţiei moderne.
După ce am trecut peste un viaduct construit în urmă cu aproximativ 150 de ani de ţarul Alexandru al II-lea pentru a-şi putea transporta trupele cât mai rapid spre graniţa cu Imperiul Otoman. Între timp, în paralel a fost construit un alt viaduct, dar în caz de necesitate se foloseşte şi cel din secolul al XIX-lea.
Urmând drumul şerpuit prin defileul săpat de ape prin neprietenosul Caucaz ajungem într-un oraş cenuşiu, aşa cum am văzut prin toată Armenia. De aici, urcăm spre un sătuc uitat de lume, dar de unde se deschid privelişti de vis.
Ascuns undeva în laterala şcolii din Lori, muzeul dedicat fraţilor Mikoian nu poate fi totuşi ratat. Pe o platformă betonată este instalat un MiG 21 alături de bustul lui Artem Mikoian, omul fără de care avionul care le-a creat ani buni nopţi albe americanilor.
Din greşeală intrăm pentru început pe poarta şcolii, dar imediat auzim glasul unei femei care ne dă de înţeles prin semne că trebuie să mai urcăm niţel dacă avem de gând să vizităm muzeul.
În afara acestuia este amplasată o Volga din anii 1950, maşină folosită destul de mult de Anastas Mikoian, fratele lui Artem. Comparativ cu tatăl MiG-urilor, Anastas a fost un nomenclaturist de vază, fiind ani la rând membru în Politbiro, biroul politic cel mai înalt din URSS, locul unde se luau toate deciziile importante.
Muzeul în sine este unul foarte sărăcăcios, iar explicaţia aveam s-o aflăm de la ghid. Ghid care trebuie spus este o rudă a fraţilor Mikoian, şi care prin eforturi proprii şi cu ajutorul celor care i-au cunoscut pe cei doi au reuşit să pună pe picioare muzeul. Altfel, cel mai probabil, despre tatăl MiG-urilor s-ar fi ştiut doar din cărţi.
Pentru armeni ar trebui să fie un punct de referinţă al istoriei, dar Artem Mikoian mi se pare tratat cu o totală indiferenţă. Nu m-ar mira ca pe undeva prin străinătate, omul care a dat viaţă maşinii de luptă cu care URSS a deţinut supremaţia aeriană pentru o anumită perioadă, să aibă parte de cinste mai mare. Asta ca o comparaţie cu românii, care par zămisliţi din acelaşi aluat al nepăsării.
Ca un fapt divers, Artem Mikoian nu a zburat niciodată, iar costumul „său” aflat în muzeu a fost purtat de unul dintre numeroşii piloţi sovietici care au urcat la manşa MiG-urilor.
La ieşire am privit semeţii munţi şi mi-am dat seama că din Caucaz poţi zbura odată cu ideile tale, dar poţi ajunge rapid să nu te mai găsească nimeni.
Şi totuşi, lui Mikoian nu-i vor tăia aripile nici nepăsarea autorităţilor armene şi nici duşmanii săi cei mai aprigi.
