În umbra Ceahlăului

Mulţi ani, Ceahlăul a fost un vis interzis pentru mine, dar din motive care ţin doar de propria persoană. Bariera invizibilă s-a rupt la finalul săptămânii trecute, iar anii de aşteptare au fost răsplătiţi de imaginile de vis din acest masiv.
Din motive organizatorice, vineri seară am ajuns la Cabana Fântânele, loc unde am şi rămas peste noapte. Chiar dacă nu a trecut prin modernizări recente, cabana oferă suficient confort pentru 1-2 nopţi de cazare, la preţuri care coboară până la 20 lei/pat.
Mâncarea are tarife acceptabile, iar oamenii care deservesc cabana sunt extrem de ospitalieri, chiar săritori pentru a-i mulţumi până şi pe cei mai pretenţioşi vizitatori.
În fine, trec peste aceste amănunte şi am să trec la partea pentru care am plecat de acasă. La primele ore ale zilei de sâmbătă, împreună cu vreo 20 de tineri, am plecat spre Vârful Toaca.
Vremea a fost de partea noastră mereu, aşa că am avut privilegiul de a vedea peisaje extraordinare, cumulate cu lecţii de geografie din partea lui Marius Cazacu, profesorul care mută, de câteva ori pe an, orele într-un spaţiu atipic.
Pe măsură ce înaintam prin pădure au început să apară şi razele de soare ascunse până atunci de nori. Scenariul era perfect pentru o zi reuşită, ceea ce s-a adeverit până la final.
Chiar dacă aprilie nu şi-a consumat nici jumătate din timp, zăpada a fost un accesoriu aproape nesemnificativ. Ce-i drept, pe anumite porţiuni din traseu gheaţa era prezentă, iar în alte locuri am avut parte de noroi, dar nimic de speriat.
Cu fiecare metru urcat, peisajele care se deschideau privirilor erau tot mai spectaculoase. Staţiunea Durău se întindea liniştită la poalele masivului Ceahlău, iar de acolo de sus părea doar un cătun de munte.
Dacă pe dreapta se vedea staţiunea Durău, în stânga se încolăcea „şarpele” numit Izvorul Muntelui, barajul de la Bicaz. Cu o lungime de 35 de km, o adâncime maximă de 90 de metri şi o lăţime care variază între 200 şi 2.000 de metri, lacul de acumulare de la Bicaz a fost construit în 1960 şi a fost primul de asemenea anvergură din România.
Acum, lungimea sa este cu vreo 3 km mai mică, iar adâncimea maximă a scăzut şi ea. Totul din cauza secetei prelungite din ultimii 2 ani.
După mai puţin de două ore de mers am ajuns sub Vârful Toaca. L-am urcat cu toţii fără prea multe probleme, unii pe la fostele scări, distruse de ani buni, alţii pe noua cărare. De acolo, de la 1904 metri altitudine, poţi simţi că eşti prietenul Ceahlăului. Şi chiar aşa este.
Vântul a suflat şi el, dar nu foarte deranjant, aşa că ne-am permis luxul de a sta pe Toaca mai bine de 20 de minute. Fiecare minut a fost o plăcere.
De pe Toaca am plecat spre Cabana Dochia, modernizată în proporţie de 80%, şi care nu duce deloc lipsă de turişti. Este un loc unde se poate ajunge din mai multe direcţii, inclusiv din staţiunea Durău, cât şi din satul Izvorul Muntelui.
Am purces înapoi spre locul de cazare de la Cabana Fântânele, unde am ajuns după aproximativ o oră şi jumătate, întregi şi nevătămaţi, dar unii dintre noi cu mici pete de noroi după uşoare căderi pe drum.
Cine nu a văzut Ceahlăul are ce regreta, dar timpul nu s-a comprimat şi sezonul abia începe. Vârful Toaca poate fi văzut în toată splendoarea sa şi de jos, din staţiunea Durău, dar recomandarea e să urcaţi şi sus pe munte. Veţi avea altă viziune asupra acestui munte de legendă.