Retezat, probabil cei mai frumoşi munţi din ţară

„Aici sus, îţi vei da seama

că eşti liber şi că poţi zbura …

Libertatea locuieşte

în munţi … Şi EU …”.

Aceste cuvinte i-au fost dedicate unui iubitor al muntelui şi exprimă poate cel mai bine spiritul care te cuprinde în momentul în care iei la pas văile şi crestele munţilor Retezat.

O altă lume se deschide imediat ce intri în Parcul Naţional Retezat, prima rezervaţie de acest gen din România. Zgomotul drujbelor nu se aude pe nicăieri, iar pădurea se păstrează aşa cum a lăsat-o natura, iar între plante, animale şi cursurile de apă există o simbioză perfectă.

Pentru a prinde vraja acestui munte trebuie neapărat să-l „explorezi” pas cu pas, pe văile sale pline de vegetaţie şi bogate în ape şi până sus pe vârfurile de pe care poţi admira lacuri glaciare desprinse parcă din Național Geographic, dar şi masive din piatră care se întind ca un evantai aproape oriunde ai privi.

Valea Stânişoarei a fost prima care ne-a întâmpinat cu cascade şi peisaje de vis, străjuită de o parte şi cealalta de creste care creşteau tot mai mult în altitudine.

Vârful Retezat se apropia tot mai mult, dar până la el am avut de urcat spre Şaua Retezat, unde am avut întâlnire cu marmotele. Simpaticele animale nu înveleau ciocolata, dar au avut grijă să nu stea prea mult în raza noastră vizuală, ci doar atât cât să ne amintească de prezenţa lor acolo.

Steagul mare aflat la „poarta de intrare” către Vârful Retezat a fost motiv de pauză, locul unde turiştii se opresc pentru o fotografie şi o privelişte unică, dar scopul final este muntele care dă numele zonei. Delimitată cu semne de protecţie, întreaga zonă este un uriaş de piatră, sub care se deschid hăuri ameţitoare.

Creasta Lolaia poate constitui drumul de întoarcere spre Cabana Pietrele, un loc bun de plecare spre ceea ce oferă Retezatul în lipsa cortului cu care se poate campa doar la Lacul Bucura. Şi cum opţiunea noastră a fost Cabana Pietrele, am avut de urmat un traseu destul de dificil, mai ales pentru cei care acuză probleme la coborâre. Ploaia s-a ţinut departe, aşa încât întoarcerea nu a fost îngreunată şi mai mult, pietrele umede putând constitui un obstacol mai greu decât se poate anticipa.

Valea Rea, traseul prin care am început a doua zi din Retezat, s-a dovedit una foarte frumoasă şi primitoare. Aici s-a observat, poate mai bine ca în oricare altă parte, lipsa precipitaţiilor. Lacuri şi tăuri secate total sau parţial trebuie să dea de gândit la modul cel mai serios, mai ales la peste 1.800 de metri altitudine. Petele de zăpadă au fost şi ele rarităţi, iar ceea ce a urmat avea să explice într-o oarecare măsură aceste aspecte.

Ca fapt divers, nici ciobanii nu mai sunt ceea ce au fost. Mă aşteptam de la un om care-şi petrece viaţa pe munte să ştie cam ce va urma din punct de vedere meteo. Tolănit pe o pajişte şi înconjurat de câini, un cioban ne-a lămurit rapid despre starea vremii: caniculă pentru că aşa au spus cei de la Meteo.

La scurt timp după întâlnirea cu ciobanul, planul de acasă s-a schimbat. Şi asta datorită lui „Momo”, un salvamontist care a venit cu o altă propunere. Aşa se face că am luat în piept Peleaga, cel mai înalt vârf din Retezat, 2.509 metri altitudine, iar priveliştea a fost de vis.

Surprinzător, la această înălţime erau 29 de grade Celsius şi nu adia nici urmă de vânt. Şi uite aşa am găsit şi explicaţia apelor secate din acest masiv. Revenind la Vârful Peleaga, trebuie spus că acesta se află undeva în centrul zonei, iar vremea frumoasă ne-a permis să observăm tot ceea ce era în jur, de la Vârful Păpuşa, Vârful Bucura, Vârful Retezat şi până la Lacul Bucura, cel mai întins şi renumit lac glaciar din România.

A urmat un drum spre Lacul Bucura, o întâlnire cu Miha, o suceveancă pe care colegii mei de drum o cunoşteau de ani buni, dar şi „lanuri” întregi de flori care de care mai colorate.

Am avut parte şi de o repriză de ploaie, mult prea puţin faţă de cât mă aşteptam pentru Retezat, iar la refugiul Salvamont de la Lacul Bucura un intermezzo cu salvatorii montani, oameni deosebiţi şi cunoscători ai zonei.

A treia zi s-a dovedit una dintre cele mai intense. Şi asta pentru că am descoperit un lac şi un tău care depăşesc cu mult în frumuseţe Lacul Bucura. Traseul a fost, nici nu se putea altfel, unul superb, iar imediat ce pădurea de jneapăn s-a sfârşit în faţa ochilor a apărut Lacul Galeşu.

Muntele alăturat se oglindea misterios în apele limpezi ale lacului, iar liniştea era spartă din când în când de sunetele păsărilor răpitoare de munte.

A urmat drumul spre Şaua Vârfu Mare, iar de aici un traseu de creastă spre Porţile Închise, o zonă nu foarte indicată pentru cei cu rău de înălţime.

De la înălţimea celor peste 2.200 de metri s-a deschis cel mai frumos peisaj din Retezat. Este Tăul Ţapului, o acumulare care te duce cu gândul la locuri exotice din lume. Turcoazul apei este pigmentat de o mică insuliţă verde, iar cenuşiul pietrelor de munte îi dau o splendoare aparte. Din câte am văzut nu se poate ajunge lângă acest tău, dar imaginea „aeriană” este suficientă pentru a-ţi dori să revezi o dată şi încă o dată Retezatul.

Pentru cei care doresc să meargă în Parcul Naţional Retezat, taxa de intrare este de 10 lei, dar am auzit şi persoane care au protestat, pe motiv că … oile şi vacile lasă în urma lor bălegar.