Suhardul şi Cheile Bicazului, o splendoare

Zilele trecute am făcut o tură prin munţii Suhard şi prin Cheile Bicazului, iar totul a fost extraordinar, de la vreme şi până la peisajele desprinse parcă din poveşti.

Chiar dacă pe Suhardul Mic am mai urcat şi cu altă ocazie, mi-am dorit să ajung din nou acolo sus, de unde Lacu Roşu se vede în întreaga sa minunăţie. Iar dacă faci doi paşi mai spre crucea amplasată pe acest versant poţi admira şi Ceahlăul, acest „uriaş de strajă ţării noastre pus”.

Iar primăvara cu ale ei culori şi flori se întrece într-o adevărată simfonie.

Sus pe Suhardul Mic am avut plăcerea de a vedea flori de iris, de un albastru-violet intens pe petalele căreia maestrul natură a desenta floricele albe.

Ploile căzute în săptămâna respectivă au crescut şi debitul apelor repezi de munte, reci de-şi taie respiraţie, dar limpezi precum cristalul.

Dacă traseul din ziua de sâmbătă nu reprezenta o surpriză, cel de duminică a fost pe cât de inedit, pe atât de spectaculos.

Nu l-aş fi găsit probabil prea uşor, pentru că în staţiunea turistică Lacu Roşu omul de la Salvamont nu poate fi găsit niciodată, iar la pensiuni şi hoteluri nu există nici o hartă cu traseele şi marcajele montane.

Fără a mai pune la calcul că doar puţini localnici ştiu să-ţi ofere informaţii corecte despre ceea ce întrebi. O altă problemă pe care am semnalat-o nu doar eu, ci şi alţi oameni care hălăduiesc prin munţi este aceea că în anumite locuri marcajele unor trasee dispar şi apar altele, astfel încât eşti într-o dilemă totală.

Noroc de faptul că am avut semnal la telefon şi m-am folosit de GPS-urile „Mugur” şi „Mihai”, colegii mei pe care ştiu că-i găsesc mai mereu în faţa unui calculator.

După întâlnirea de sâmbătă din pădurile Suhardului cu un cuplu din Piatra Neamţ şi o sugestie de a urca prin Cheile Bicăjelului, ne-am unit eforturile şi duminică dimineaţă la orele 9 trecute fix am purces la drum.

Prima problemă a apărut după numai câteva minute. Puntea din scânduri care traversa pârâul pe care-l aveam de trecut era ruptă pe o lungime de circa 5-6 metri.

Erau două soluţii: fie mergeam doar pe şufe, fie treceam prin apă. Am optat pentru soluţia a doua, iar cele câteva zeci de secunde cât a durat traversarea ne-au congelat picioarele.

Sacrificiul s-a meritat pentru că imaginele cu cascade şi hăuri de zeci sau chiar peste o sută de metri nu le găseşti de pe terasă.

Odată finalizată ascensiunea prin Cheile Bicăjelului ne-am tras sufletul în vârf, iar de pe celălalt versant au ieşit să ne salute două căprioare.

Traseul a continuat pe o pajişte montană şi apoi din nou prin pădure până când am ajuns din nou la apa pe care o traversaserăm desculţi.

De această dată trecerea s-a făcut pe doi buşteni de brad uniţi deasupra unei ape la fel de reci, dar parcă ceva mai potolită în înaintare.

De acolo a început un nou urcuş, pe o altă pajişte montană. Cele 3-4 culori de verde de primăvară se îmbinau, într-un fel pe care doar natura ştie să-l realizeze, cu flori galbene, albastre, dar şi cu munţii stâncoşi de culoare gri.

Liniştea şi frumuseţea din munţi, unde trebuie să spun, cel puţin pentru ziua de duminică, nu ne-am întâlnit cu ţipenie de om, a dispărut imediat ce am ajuns la asfaltul din Cheile Bicazului.

Zeci de pantofari şi sute de maşini erau oprite prin toate locurile, iar aparatele foto, tabletele şi alte gadgeturi la modă se pregăteau să trimită spre reţelele de socializare „aventurile montane” ale turiştilor.