Lacu Roşu, o oază de frumuseţe

Cine nu a fost la Lacu Roşu are ce regreta, iar cine nu l-a văzut de la înălţime poate fi supărat de două ori.

Dacă ignori ceea ce se găseşti peste tot prin România, mizerie aruncată la întâmplare, lume necivilizată şi preţuri nesimţite, Lacu Roşu poate fi o destinaţie de vacanţă superbă pentru câteva zile. Cadrul natural este de o frumuseţe rară, iar pe lângă o scurtă plimbare cu barca pe apele lacului poţi opta şi pentru trasee montane. Şi nu sunt puţine la număr, ci vreo 17 în total, aşa încât o să aveţi ceva de muncă.

Mai întâi de toate trebuie să găsiţi un loc de cazare. La acest capitol, staţiunea, sau ce o fi Lacu Roşu, stă destul de prost. În plus, oamenii care te întâmpină cu posibilităţi de cazare sunt schimbători cum e vremea la munte. Am păţit-o şi eu. În Lacu Roşu am oprit pentru a mă interesa de o cazare, iar un bătrânel ne-a indicat pensiunea Cristina, la care, fireşte, era proprietar. Preţul 100 de lei pe noapte pentru trei persoane, cu promisiunea că în momentul în care va ajunge şi el acasă ne va da ceva detalii despre traseele montane. Cum socoteală de la stradă nu se potriveşte de fiecare dată cu cea de la pensiune, comportamentul proprietarului s-a schimbat radical, iar din omul jovial s-a transformat în unul arţăgos şi indispus. Plus că a doua zi pe la amiază apa caldă de la robinet era aproape gheaţă. Iar la ora 13.00, când ne făceam bagajul pentru a pleca şi-a exprimat nemulţumirea că nu am părăsit camera la ora 12.00, deşi ne cazasem abia pe la orele 17.00 cu o zi mai devreme. Şi toate astea în condiţiile în care pensiunea aproape se golise. Şi proprietarul nu era ungur, dacă asta vă ajută cu ceva.

Revenind la staţiune, centrul acesteia nu vă oferă prea multe. Nu trebuie să rataţi o plimbare cu barca. Pentru 30 de minute se plăteşte o sumă rezonabilă, dar imaginile de pe lac sunt unice. În plus, o să aveţi posibilitatea să vâsliţi alături de raţele sălbatice care trăiesc în zonă şi veţi putea vedea de aproape cum arborii prinşi de apă acum o sută şi ceva de ani ies misterios la suprafaţă.

În apele sale se oglindesc doi munţi, Suhardu Mic şi Muntele Ucigaş. Fiecare are farmecul şi povestea lui, pe care localnicii mai în vârstă sunt în stare să ţi le spună oricând.

Mi-am propus să urc pe ambii munţi, dar am reuşit să ajung doar pe Suhardu Mic. Pentru a identifica traseul îţi trebuie oarecare muncă, şi asta pentru că de la drumul principal nu este nici un indicator. După ce intri în pădure, pe traseul propriu-zis, marcajele sunt în regulă, aşa încât cred că dezinteresul este din partea autorităţilor locale din Lacu Roşu, pentru că cei de la Salvamont, zic eu, şi-au făcut bine treaba.

Revenind, drumul spre Suhardu Mic este accesibil aproape oricui şi nu durează mai mult de două ore. Merită tot efortul, pentru că de sus se deschide o imagine de vis. O panoramă atât cu Lacu Roşu şi staţiunea, cât şi cu zonele din apropiere vor rămâne de neuitat. Iar poieniţile de pe traseu oferă şi ele imagini superbe.

Pe Muntele Ucigaş nu am mai ajuns pentru că imediat ce am coborât în staţiune a început o ploaie torenţială care a durat aproape o oră. În plus, mi-am propus să merg şi prin Cheile Bicazului. Dar despre asta, cu o ocazie viitoare.