Trei zile în munţii Rodnei

În timp ce la Suceava era Jihad, cu procurori, judecători şi oameni de afaceri săltaţi şi duşi la audieri la Bucureşti, la sediul DNA, telefonul meu era mort şi eu rupt de realitate.

Să fiu sincer, nici nu i-am simţit lipsa, iar cele trei zile petrecute în sălbăticia munţilor Rodnei a fost mai mult decât reconfortantă.

Şi asta în ciuda faptului că în fiecare zi am avut parte de ploi, vânt, ceaţă, iar în unele momente chiar de lapoviţă şi ninsoare. Peisajele de vis din Rodnei merită orice efort, iar străinii, pe care i-am întâlnit în număr mare pe traseul de creastă ştiu foarte bine să aprecieze aceste frumuseţi extraordinare.

La Borşa am ajuns cu un microbuz care face curse regulate zilnic de la Botoşani. Ascensiunea propriu-zisă a început vineri, în jurul orei 14.00, iar obiectivul pentru prima zi era să atingem Pietrosul Rodnei şi mai apoi să campăm cu cortul undeva în zona vârfului Buhăescu Mare.

Dar cum planurile de acasă nu se potrivesc de fiecare dată cu cele din teren, pe parcurs, eu şi prietenul de drum, Bogdan, pe numele lui cel mic, am improvizat.

Imediat ce am trecut de Staţia Meteo Iezer, am admirat lacul Iezer, iar pentru cei care nu ştiu acesta are exact forma României, şi am început să urcăm spre Pietrosul Rodnei, cel mai înalt masiv din Carpaţii Orientali, 2.303 metri.

Vremea nu a ţinut cu noi, iar în urcare a început ploaia, iar un plafon de nori jos a acoperit cu totul Pietrosul Rodnei. Şi asta face parte din farmecul muntelui şi trebuie acceptat.

Am continuat traseul pe creastă, printre stânci, dar la un moment dat, din cauza ceţei dense nu am reuşit să mai vedem marcajul. În aceste condiţii am campat într-un loc nu foarte propice şi ne-am adăpostit de ploaia care nu contenea.

Spre seară, ploaia s-a oprit, iar peste noapte a fost linişte. Totul a reînceput sâmbătă dimineaţă, când cortul a fost „bombardat” de lapoviţa cu aspect de ninsoare.

În jurul orei 6.30, vremea s-a îndreptat, iar la ieşirea din cort ne aştepta un peisaj hibernal. După o băutură caldă oferită de primusul pe care l-am cărat în rucsac am plecat din nou la drum, având drept obiectiv Pasul Prislop.

Traseul de creastă, extrem de spectaculos, ne-a oferit privelişti care îţi taie respiraţia, iar rozul rododendronului crea un adevărat covor care se îmbina perfect cu iarba de diferite nuanţe de verde şi stâncile gri ale masivului Rodnei.

Şi cum o aventură în Rodnei nu poate sfârşi fără a mică deviere de la traseu, am avut parte şi de aşa ceva. Eram în drumul dinspre Buhăescu Mare spre Şaua Gărgălău, pe marcaj bandă roşie. La un moment dat această bandă roşie ducea în două direcţii diferite, şi pentru că nu am găsit nici un marcaj care să ne ghideze spre locul unde doream să ajungem am mers preţ de vreo oră într-o direcţie greşită.

La primii turişti cu care ne-am întâlnit am făcut cale întoarsă şi am reluat traseul corect. În plină ploaie, care reîncepuse serios, am avut parte şi de o repriză de vreo 10 minute de câini ciobăneşti. Erau patru care ne-au înconjurat, din care doi îşi luaseră în serios meseria. Şi totul la 100 de metri de ciobanul care era preocupat să dea sfaturi unui alt confrate care-şi pierduse caii şi acum îi căuta de nebun.

Într-un final, mişcat de faptul că l-am strigat de câteva ori, ciobanul şi-a făcut milă şi ne-a scăpat de câini.

Am continuat să urcăm şi să coborâm creștele Rodnei, am trecut printr-un jnepeniş pe care Bogdan nu-l va uita prea devreme pentru că acolo şi-a pierdut mănuşile, iar în jurul orei 19.30 am atins Şaua Gărgălău, unde am şi campat, în condiţii mult mai bune decât în seara precedentă.

Şi pentru că Pasul Prislop nu era foarte departe, a doua zi am urcat şi pe Vârful Gărgălău, de unde am admirat pentru ultima dată priveliştile unice ale munţilor pictaţi cu rododendron.

În jurul orei 13.30 am ajuns la Pasul Prislop, de unde cu un Aro 10 condus de un bătrânel din Borşa, care a mers constant cu 50 km/h, indiferent că era asfalt bun sau era plin de gropi de-ţi săreau dinţii din gură, ne-a dus spre Cârlibaba, de unde am revenit în Suceava.

Au fost trei zile de vis, în care Împăratul Orientalilor, aşa cum mai este denumit masivul Rodnei, ne-a fost gazdă în stilu-i caracteristic. O experienţă care trebuie nu doar repetată, ci chiar extinsă.